O lume de durată

Se întâmplă ca istoria culturală să piardă din vedere pagini al căror lustru păstrează o frăgezime nesperată, chiar dacă au fost acoperite de nume şi cărţi învârtoşate de împrejurări prielnice. Cam aşa au stat lucrurile cu reportajul românesc, ale cărui începuturi sunt aşezate, disciplinat, în rând cu Geo Bogza.

În 1934, pe când scria Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Geo Bogza propunea o dezbatere. Ei bine, iată ce nota în nr. 329 al revistei „Vremea”, înainte să dea cuvântul celor chemaţi să îşi spună părerea: „reportajul nu e numai cel mai sensibil seismograf al vieții de azi, el e menit să devină unul din instrumentele temute care vor ajuta la viitoarele mari prefaceri ale pământului. Dar reportajul, care înseamnă relatare de fapt, descriere a vieții așa cum e ea, poate fi un instrument fără să aibă un punct de vedere aprioric? Și atunci nu devine tendențios, încetând să mai fie reportaj, adică tocmai descriere a vieții așa cum e? […]. Reportajul este o școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să devină un autor viabil și ale cărui cărți să se zbată de la pagină la pagină. Arta pentru artă a fost încă o poveste, una din discuțiile frumoase și perfect inutile ale esteticei de fildeș. Artă pentru artă nu se poate face. […] Tot ceea ce s-a scris pe pământ și a dăinuit mai mult de o zi are înăuntru o tendință.” Aşadar, în opinia lui Geo Bogza, reportajul oglindeşte (iscodeşte, examinează) detaliile mai puţin cunoscute ale vieţii de zi cu zi. Catalizează percepţii, influenţează idei, concentrează energii şi le direcţionează spre un scop determinat. Atât cât transpare dintr-un reportaj, literaritatea slujeşte unei orientări, dar lasă deschisă şi perspectiva desprinderii.

Despre identitatea echivocă a reportajului a scris (şi) F. Brunea-Fox (1898-1977), care îl asocia cu personajul lui Rostand „după şorţul pe care şi-l punea ori îl scotea, ba bucătar, ba poet”. Pe când, în anii ’20 ai veacului trecut, Geo Bogza scria în reviste de avangardă şi debuta editorial cu Jurnal de sex, F. Brunea-Fox publica în „Dimineaţa” pagini remarcabile despre lumea de la marginea societăţii. Născut într-o familie de intelectuali evrei care s-au mutat de la Chişinău la Iași în timpul Primului Război Mondial, F. Brunea-Fox a născocit reportajul românesc – calitate de întemeietor pe care Geo Bogza i-o recunoaşte în 1973 când, evocându-l în „Contemporanul”, îi elogiază „pictura cu vitriol a societăţii”. Până de curând, paginile interbelice ale lui F. Brunea-Fox au fost aproape uitate. Fuseseră adunate într-o ediţie în 1979, la Editura Eminescu, dar cartea erau greu de găsit prin biblioteci şi anticariate. În sfârşit, antologia Reportajele mele. 1927-1938 e oferită acum de Editura Polirom, într-o ediţie îngrijită de Lisette Daniel-Brunea şi care include fotografii ale lui Brunea-Fox alături de poetul Benjamin Fundoianu, de I.G. Duca şi de mareşalul Averescu, dar mai ales printre locuitorii insulei Ada Kaleh, lângă leproşii dintr-un lazaret, alături de zilieri, mici meseriaşi ori bandiţi.

Pe Geo Bogza l-au fascinat tensiunea şi vastitatea clocotului geologic. Aceleaşi forţe dezlănţuite l-au atras pe Virgil Birou, în Oameni şi locuri din Căraş (1940). Înaintea lor însă, reportajele lui F. Brunea-Fox au ataşat raţionalismul vectorului social pe autenticitatea experienţei. Cu margini tăiate milimetric, aspre sau, dimpotrivă, arcuite cu graţie poetică, frazele lui Brunea-Fox au păstrat viu metabolismul policrom, corelativ împrospătării unei transgresiuni. Previzibilul e ocolit cu răsuciri neaşteptate, inexpresivitatea – evitată cu câte o injecţie de compuşi stilistici. Viaţa în manifestările ei negândite s-a lăsat impregnată în reportaje străbătute de umbrele stigmatizării şi abandonului (în Cinci zile printre leproşi). Sau pline de zeama derizoriului care prinde, pe neaşteptate, gust şi miros (în Note de drum din Maramureş, cu relaţia dintre timpul nemăsurat şi măsura poveştii unui marginal, maseurul Haim). Ori avântate de căldura anecdoticului, care poate înzestra nesemnificativul cu proporţii epice. În Trustul cerşetorilor (1932), de pildă, Brunea-Fox mărturiseşte că în fiecare an publica un reportaj mai vechi (Iarna săracilor) reprodus ad litteram „pe considerentul că nici anotimpul, nici nevoiaşii nu s-au schimbat”. Apariţia lor intră în categoria certitudinilor, aşa cum statuară este şi neputinţa oamenilor de a distinge între sărăcia autentică şi mizeria prefăcută.

Trustul cerşetorilor e dedicat „lui Chitră, poet al covrigilor, vânzător ambulant de rime şi ciorapi cu defecte, ghidul meu în jungla calicilor”. Cu o călăuză care se dizolvă într-o drojdioară şi se coagulează în rime nătângi („Nici la Dorohoi/ Nu găseşti aşa fain noroi”!)  reporterul pătrunde în mahalale cu „miros de putreziciune, de lături stătute. Undeva, departe, spre Orzari, chiote. Şi nici un gardist, decât dulăii urlând pe nevăzute, mârâind subteran.” (p. 192) Brunea-Fox descoperă psihologia actului caritabil şi trece prin şcoala pomanagiilor, care studiază rentabilitatea străzilor şi ale sale „fluctuaţiuni misterioase” (p. 181). Nici cerşetorii nu sunt împietriţi în rol la şcoala lui Marcu şi Creţu (fost croitor, cu nevastă şi copii, metamorfozat în „supraparazitar”). „Dacă i se pare că unul e «mai bine» ca şchiop decât ca chior, îl va obliga să prindă rolul nou, deşi insul avea poate o practică îndelungată în exerciţiul celuilalt truc. Sunt prea mulţi chiori, auzi? Piaţa cere şchiopi! – va explica el, doct şi autoritar. Cerere şi ofertă! Va repeta cu ei rolurile, cu severitatea dascălului ce nu ezită să ajute cu bâta ceea ce nu izbuteşte să realizeze cu vorba. […] Tot el furnizează uneltele meseriei: cârje, bandaje, plasture, zdrenţe. La nevoie, un avocat.” (p. 183) Sună familiar? Auziţi, departe, glasul inconfundabil al lui Gheorghe Dinică? A scris Marius Chivu (în „România literară”, 2002, nr. 14) despre legăturile dintre acest reportaj şi Filantropica lui Nae Caranfil, cu Eftimie Creţu din Trustul cerşetorilor ca strămoş al lui Pavel Puiuţ.

În reportajele lui Brunea-Fox, perspectiva narativă e consecinţa unei strategii care dislochează simţul comun şi valorizează, insolit, ceea ce este îndeobşte trecut cu vederea. De aici, miezul senzaţional. Scopul reporterului este acela de a legitima, necondiţionat, realul tuturor formelor umanităţii – cu luminile şi întunecimile lui. Paginile sunt scurtcircuitate de asocieri şi demascări usturătoare, de neprevăzutul unor vorbe întoarse, de subminarea unor conformităţi sociale inhibante. Când scrie despre Ali-Kadri, „sultanul” din Ada-Kaleh, rezumă istoriile insulei, începând cu călătoria lui Hercule – cea evocată de Pindar. Dar „Hercule, formidabilul Hercule, nu s-a ales din tevatura lui decât cu o modestă crenguţă de măslin. Ali Kadri i-a luat caimacul cu performanţele sale. A băgat ditamai insulă în buzunar. Sunt convins că e capabil de isprăvi şi mai măreţe. Bunăoară, s-o facă gogoloş […] şi s-o transporte la Constantinopol, unde şi-a depozitat […] şi alte averi. Unde-i Pindar să-i cânte bravurile? Unde-i bardul să-i magnifice în stihuri de aur portretul, atât de brav expus pe cutiile de ţigări şi rahat!” (p. 246-247)

Cu o inteligenţă sclipitoare şi un gust artistic exersat (observate de Arghezi în „Bilete de papagal”, 1928), Brunea-Fox a fost un jurnalist de stânga care, în anii ’20-’30, a ştiut să nu graviteze, vizibil, în jurul propagandei. Altfel, reportajele de-atunci ar fi ratat intrarea în galeria textelor de longue haleine  – după cum le numea Geo Bogza pe acelea care rămân agăţate de scena publică. Iar dacă ar trebui să sintetizez în două cuvinte Reportajele mele, aş spune doar atât: condiţia căutării. E ilustrată de F. Brunea-Fox în fiecare însemnare (pătrunsă de vervă organică) despre un interbelic care, din destule unghiuri, seamănă cu lumea contemporană mai mult decât s-ar crede.

(text apărut în „Orizont”, XXI, 2020, nr. 6, p. 13)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *