Note pentru un jurnal al despărţirii (51)

“Dragostea e mai puternică decât moartea”- dacă ar fi să aleg cuvintele cu care să însoţesc acest jurnal al despărţirii, propoziţia lui Villiers de l’Isle Adam din “ Véra” ar fi gravată pe frontispiciul textului. Pentru că nimic nu este mai intens, mai arzător, mai neliniştitor decât acest sentiment că separarea pământească nu poate întrerupe continuitatea pe care iubirea o ţese,continuitatea pe care un accident al biologiei trecătoare nu o poate distruge, ca şi cum materia din care dragostea este alcătuită ar sfida fragilitatea aluatului nostru uman.

“Dragostea e mai puternică decât moartea”- la aceasta mă gândesc în clipele în care mă ridic din vis, spre a atinge dimineaţa mea aspră. Sunt asemeni scafandrului ce urcă spre suprafaţă, bântuit de imaginile şi de sunetele adâncului, sunt asemeni scafandrului ce priveşte către marea părăsită cu sentimentul că unica lui casă este acel acasă de valuri, lichid şi hipnotic, sunt asemeni scafandrului ce are tentaţia de a se abandona oceanului, lăsând în urmă viaţa sa terestră, sunt asemeni scafandrului ai cărui ochi au văzut ceea ce pământenii nu mai pot întrezări, prizonieri ai uscatului pustiit.

“ Dragostea e mai puternică decât moartea”- la aceasta mă gândesc în secundele dilatate ca o diafragmă în care îţi strâng, cu disperare, trupul de fum, de parcă aş vrea, în vis fiind, să mă contopesc cu reveria ce prinde viaţă în jurul meu, de parcă aş vrea ca prin această îmbrăţişare să deschid, la rândul meu, porţile ce dau spre moarte, alăturându-mă ţie în acest domeniu înmiresmat la care tânjesc, de parcă toate cuvintele pe care le simt rostite în vise se prefac în globurile psidehelice cu care este ornată camera de nostalgie în care pătrund, noapte după noapte, de parcă duhul meu meu ar urma duhul tău pe acest drum străjuit de spectre duioase, de parcă, în vis fiind, aş vrea să amân trezirea şi alungarea mea din placenta de amintiri, de parca aş spera ca această îmbrăţişare este pragul pe care îl trec, către linişte şi senin.

“ Dragostea e mai puternică decât moartea”- la aceasta mă gândesc atunci când singurătatea mă împresoară şi doar lacrimile mai pot elibera sufletul meu din strânsoarea vieţii ce se intinde precum un culoar deşert de culoare infinite , un culoar pe care îl străbat doar cu speranţa ca ziua să îmi dăruiască noaptea şi visul, luminate de dragoste.

“ Dragostea e mai puternică decât moartea”- la aceasta mă gândesc atunci tu îmi dictezi rândurile ce se aştern în jurnalul despărţirii, rânduri care nu mai sunt ale mele, ci ale unei fiinţe amfibii, ce explorează lumile şi se lărgeşte spre a cuprinde durerea şi dorul, ale unei fiinţe în care salăşluim amândoi, nedespărţiţi şi tandri, prinşi în anotimpul pe care visele noastre ni-l croiesc, etern, izolaţi în timpul ce are consistenţa sinestezică a unei cutii muzicale.

“ Dragostea e mai puternică decât moartea”- la aceasta mă gândesc atunci când mă privesc oglinda spectrală a reveriei şi simt în mine, crescând, trupul tău, întreg, neatins, luminos,dublul meu fantasmatic, cel care se întinde asupra mea ca o aură argintată, dublul meu a cărui umbră şerpuitoare ca o rază noptatecă o surprind în fotografiile mele,dublul meu ce se apropie şi se depărtează de mine, flux şi reflux stelar.

“ Dragostea e mai puternică decât moartea” – la aceasta mă gândesc nu ca la un gând pios al consolării sterpe, ci ca la promisiunea întinderiii spre care mă îndrept. Căci dragostea este mai puternică decât moartea şi doar cei care au iubit cu adevărat se pot lepăda de fricile lor agonizante, spre a contempla pragul ce îi întâmpină. Căci doar cei care au iubit ştiu că lumea pe care o lasă în urmă este doar una dintre lumile care le este dată: lumina dragostei de dincolo de moarte îi înconjoară şi le dăruieşte culorile pe care doar în vise le -au mai întâlnit. Căci doar cei ce au iubit şi sunt arşi de dor sunt pregătiţi cu adevărat pentru moarte: din anotimpul doliului ei trec în îmbrăţişarea grădinii şi a largului. Căci doar celor care au iubit şi plâng în tăcerea singurătaţii lor marea li se va înfăţişa cu valurile ei, mângâietoare şi tristă. Doar lor, celor care au iubit, dragostea li se dezvăluie, în toată majestatea ei tomnatecă: una cu cerul, una cu norii, una cu visele, sunt absorbiţi, în fine, în vârtejul parfumat al seninătăţii şi al reunirii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *