Note pentru un jurnal al despărţirii (48)

De demult, foarte de demult, pe când încă se mai ridica casa noastră din Focşani, strada Alexandru Golescu numărul 12, cu largile ei temelii, menite să dureze generaţii, înfiptă în soliditatea burgheză şi provincială la care aspirau ziditorii ei, mă gândeam cum ar fi arătat viaţa mamei dacă anii de după 1945 nu ar fi însemnat, pentru ea şi pentru cei de lângă ea, un drum al tăcerii, al fricii al solitudinii, al sărăciei şi al încercărilor.

De demult, de foarte de demult, pe când încă mai credeam în puterea viselor de a se împlini şi în tăria grădinii cu merii şi trandafirii ei, de demult, de foarte de demult, pe când eu însumi mă vedeam zidit în fotografia de familie sepia, cuminte şi simbolist, mă gândeam cum ar fi arătat un drum al mamei care să nu ducă la noaptea în care Securitatea l-a arestat pe tatăl ei şi l-a umilit în faţa copiilor săi, un drum al mamei care să nu ducă spre zilele şi nopţile în care ea şi fratele ei îşi scriau lecţiile la gura unei sobe inerte, copleşiţi de frigul ce se aşeza peste ei ca un praf al morţii, un drum care să nu ducă la clipele în care bunica, mama lor, se încărca de asprimea sărăciei şi a singurătăţii, soţie de duşman al poporului, mamă de duşmani ai poporului, , arsă, ea şi ai ei, cu litera stacojie a păcatului în comunism, un drum care să nu ducă la călătoria spre Timişoara în trenul în care doar mizeria îşi făcea loc, ca o soră dedicată şi impasibilă a vieţii ei, un drum care să nu ducă la orele în care , suplinitoare fiind, aştepta, în purgatoriul socialist,vestea propriei ei salvări.

De demult, de foarte de demult, pe când încă mai priveam de la fereastra ce dădea spre strada copilăriei mele, obişnuiam să îmi imaginez, ca într-o dioramă, această viaţă care ar fi putut fi, dar nu a fost să fie niciodată, înlocuită fiind doar de trudă şi de devoţiunea dragostei materne. Şi ceea ce întrevedeam, ca într-o proiecţie de lanternă magică, era viitorul improbabil în care oraşul cu salcâmi al lui Sebastian se unea cu scrisorile lui Loreley şi cu Turnul Milenei, în acest întreg sinestezic al zilelor ce se scurg , calme şi lipsite de nori, încărcate de mireasma delicată a dulceţei de cireşe amare. Şi ceea ce contemplam era o altă făptură a mamei, parcă înseninată, eliberată de patina grijii, o făptură a mamei ce mergea pe un alt drum, ducând spre conservatorul din Bucureşti, acolo unde muzica ar fi îmbrăţişat-o, o făptură a mamei ce avea consistenţa fragilă şi eterică a Saşei Comăneşteanu, o faptură a mamei care se desena, cu valiza grea de dor, în pragul casei, de unde o întâmpina nu durerea, ci seninul largului toamnei.

De demult, foarte de demult, pe când încă mai speram să scriu acest roman al unei vieţi care nu a existat niciodată, de demult, foarte de demult, pe când nu eram decât un copil al patriei socialiste, ascuns în casa bunicilor, am deschis larg ochii spre a privi această lume himerică pe care istoria a strivit-o: lumea de jucării şi de arome a grădinilor în care căţei, copii şi bunici trăiesc, împreună,lumea de beteală a amiezelor în care se bea şerbet, la umbra merilor ce se înalţă sub dogoarea verii, lumea paginilor de carte ce aşteaptă să fie tăiate,graţios, spre a elibera poveştile,ca pe nişte stoluri ale văzduhului. Aici se afla această cealaltă făptură a mamei, cea pe care am cunoscut-o doar ca o fantasmă, aici se afla cealaltă făptură a mamei, cea pe care o simţeam în clipele de vibraţie melancolică, în sălile de teatru inundate de umbră, atunci când scena şi iradierea ei o umpleau de o fericire discretă, aici se afla cealaltă făptură a mamei, cea pe care o puteam recunoaşte recitindu-i pe Puşkin, pe Turgheniev sau pe Cehov , aici se afla cealaltă făptură a mamei, aceea pe care atingerea timpului nu a putut-o încărca cu asprimea sa.

Şi spre această făptură a ta mă voi îndrepta şi eu, după ce voi fi lăsat în urmă viaţa care nu mai are pentru mine decât culorile palide ale singurătăţii. Coborând pe peronul vechii noastre gări din Focşani, am să privesc un cer care nu are nici un soare pe firmament, ci doar copleşitoarea putere a visului de a dura. Şi, ajungând în faţa casei noastre, te voi regăsi: poarta se va da în lături şi tihna de pace a grădinii ne va cuprinde, pe toţi. Timpul se va închide,glazurat, în petalele de trandafiri şi lunga amiază a veşniciei va putea începe, în cele din urmă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *