MUSICA PURITAS DOMINICA (final îngândurat)

În general suntem obișnuiți ca finalul unei opere să fie tragic, dramatic sau – dacă nu comic – fericit; adică moare cine nu trebuie, pleacă cine nu ar dori și lasă în părăsire pe cineva sau, tinerii care au luptat unul pentru celălalt, reușesc să se căsătorească spre satisfacția melomanilor. Cine putea să nu se supună întotdeauna regulilor, dacă nu Amadeus? Am văzut nu demult că nici Răpirea din serai nu a fost în final o adevărată răpire. Din colaborarea cu Lorenzo Da Ponte au rezultat cele trei cunoscute capodopere (deși, personal înclin să cred că întreaga Creație mozartiană e capodoperă!) dintre care Cosi fan tutte e cu adevărat problematică prin final. Știm că la aceasta cei doi au lucrat, cum bine se spune „cot la cot” fie și pentru că își doreau ceva ieșit din comun, ca să nu zicem scandalos; și au reușit din plin atât în scris cât și muzical. Un subiect încântător pentru Lorenzo, cunoscut pentru superlativele amoroase parcurse de-a lungul vieții (de pe la al unsprezecelea copil – evident floral – celorlalți li se pierde urma…) dar și pentru Amadeus amantul, totuși mai temperat. Rezultatul e unul genial, iar finalul cu totul „în doi peri” sugerează umanitatea generală a erorilor amoroase. Și totuși există două lucruri ale căror consecințe duc la iremediabil în esență: schimbarea partenerilor (a partenerelor) voită sau nu și pariul pe sentimente sau scoaterea la mezat a fidelității. Vom urmări o variantă clasică în regia clasicului și clasicizatului Jean Pierre Ponnelle, un Da Ponte al imaginii, „cot la cot” cu nobilul (și la propriu) de pie amintire Nikolaus Harnoncourt. Apoi, tocmai pentru a vedea că, vorba Poetului „lumea e cum e”, același final imaginat în perioada hippie a secolului trecut, remarcând-o vocal mai ales pe Dorothea Röschmann.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *