Ce ne uneşte, ce ne desparte

Suntem într-un asediu al cifrelor mai întotdeauna altele decât cele din aşteptările noastre. Înghesuim adevăruri şi falsuri în recipiente nepotrivite, în funcţie de prejudecăţi personale sau de stereotipuri desenate de tocmeli politice. Între starea de fapt cuprinsă în grafice şi realitatea pe care credem că o cunoaştem se strecoară o alta: existenţa unei geografii umane, cu relieful ei în continuă metamorfoză. În funcţie de cât o luăm în seamă când vorbim (şi) despre Republica Moldova vom ieşi (sau nu) din capcana şabloanelor care au fixat în memoria colectivă o imagine greu de suprapus pe contururile realităţii.

România şi Moldova de peste Prut au un prezent diferit pentru că au trăit, veacuri la rând, vieţi diferite. Secole de istorie înnodată de puterea de la Moscova (în toate ipostazele ei) au modificat tectonica socială şi mentalitară a Basarabiei. Au schimbat atitudini, au reaşezat unghiul oglindirilor identitare, au restructurat definiţia etnicităţii şi au adunat multiple transformări ale jocului simbolic dintre noi şi ei. În tot acest peisaj contorsionat, memoria selectivă este ultimul mecanism care ar putea să ghideze înţelegerea unei realităţi care, înainte de a fi geopolitică, e umană – cu toată vigoarea, slăbiciunea şi, mai presus de orice, pilduitoarea ei plasticitate.

Prejudecăţile şi distorsiunile produse de memoria selectivă sunt puternic zguduite de Panorama comunismului în Moldova So­vietică. Context, surse, interpretări (Polirom, 2019). Cele aproape 900 de pagini coordonate de Liliana Corobca sunt dedicate acelui angrenaj al terorii care a separat cu brutalitate istoria Basarabiei de cea a României, deşi le-a înnădit ideologic. Păstrate de comunism în aceeaşi zonă dictatorială, România şi Basarabia au avut totuşi, chiar din perspectiva direcţiei autoritariste, experienţe cu totul deosebite. Ce ne uneşte (o istorie trăită, o limbă vorbită) nu poate şterge liniile care ne despart. „Prin politicile sale (profund și constant românofobe), comunismul a pus un zid înalt și lung, cât 46 de ani (1945-1991), izolând şi îndepărtând România de Basarabia. Deşi vecine, deşi vorbind aceeaşi limbă, «comunismele» noastre s-au dovedit diferite în foarte multe aspecte, care nu au fost analizate niciodată în plan comparativ.“, atrage atenţia Liliana Corobca în Notă asupra ediţiei (p. 10). Avem comunisme diferite, aşadar, ramificate din trunchiul comun al doctrinei, al modului de organizare şi strategiilor. (Explicaţii despre aceste invariante sunt de găsit, din câte ştiu, în Dicţionarul comunismului coordonat de Stéphane Courtois.) Derivate din sălbăticia stalinismului, în România s-a închegat un comunism naţionalist ridicol, în vreme ce în Basarabia s-a înălţat un comunism al dezrădăcinărilor feroce – pe vechea temelie a politicii ţariste de schimbare a structurii demografice, de rusificare prin învăţământ şi de anulare a autonomiei acestui ţinut. Consecinţele acestei politici în modul de viaţă şi în mentalitatea basarabenilor au fost profunde, deşi au rămas, în mare parte, ascunse după cifre seci. Un exemplu: la recensământul din 1897, doar 4.5% dintre români locuiau în oraşe.

În sfârşit, sinteza coordonată de Liliana Corobca oferă imaginea de ansamblu a unui spaţiu tulburat până în metabolismul lui cel mai adânc – acolo unde s-au asimilat nutrienţii unor reflexe sociale, politice şi culturale tributare principiilor supunerii şi condiţionării umane, în numele unui ideal (presupus) impecabil. Capitolele Panoramei… (37 la număr) trec în revistă transformarea Basarabiei în gubernie rusească, procesele de integrare în România Mare, formarea şi evoluţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, instituţii, simboluri de stat, legislaţie, politica de cadre, politica lingvistică sau cea editorială, reformele lui Hruşciov şi restructurarea lui Gorbaciov. Detalii lămuritoare despre viaţă, ideologie şi artă în Moldova sovietică apar în articolele care studiază procesele demografice, mass-media, teatrul, cinematografia, muzica, pictura, literatura. În fine, evocările deportărilor în valuri şi paginile care analizează urmările încleştării dintre seceră şi ciocan, cu modificările de mentalitate provocate de foametea dintre 1946-1947 sunt dintre cele mai edificatoare.

Şi revin, aici, asupra umanizării care ia locul simplei livrări de informaţie istorică. Autorii articolelor (cercetători şi universitari din Republica Moldova) deschid arhive, examinează documente, dar desfac din ele biografii şi investighează (microscopic, pe alocuri) felii de viaţă. Îmi amintesc cum explica Vasili Grossman legătura dintre stalinism şi naţional-socialism: prin capacitatea de a deposeda oamenii de dreptul lor de a fi priviţi ca oameni. Sunt numere care se ivesc pe traiectoria progresului. Dar ţăranul Novac din raionul Căinari avea un nume. Pentru neîndeplinirea cotelor de livrări către stat a fost condamnat la 7 ani de închisoare, cu confiscarea averii. Nume avea şi Veniamin Apostol: „…ne-au luat totul din casă şi de la gospodărie: mobila, covoarele, plapumele, pernele, oile şi viţelul din ocol. […] Atunci am văzut-o pe mama bocind în gura mare şi blestemându-l pe tata […]: ‹‹Mai bine trăiai tu şi muream eu, să stai tu acuma sub cer şi să vezi ce-i viaţa!››” Văduva a fost chemată la sovietul sătesc şi închisă în beci. „Săraca mama le zicea satrapilor: ‹‹Măi, mai bine împuşcaţi-mă, că ori să mă ţineţi închisă ori nu, n-am ce vă da. Împuşcaţi-mă pe mine şi împuscăţi-mi şi copiii, că totuna mor de foame acasă…››” (p. 181-182) Dacă personajele lui Vasili Grossman au dat glas anonimilor pierduţi în sistemele terorii, Panorama… înregistrează vocile celor care nu au fost auziţi la timp. Însă dintre cei care au suferit sau au murit de foame în Verdiac, Icoreni, Slobozia-Recea (şi în atâtea alte sate) nu multora li s-a păstrat numele. Au devenit numere în documentele trimise spre autorităţile centrale. În urma lor au rămas ruina, manipularea, teroarea. Nu o dată, dezumanizarea. Şi mai ales o gândire modificată de îndelungata captivitate morală. Victime şi făptaşi însufleţesc un cadru istoric din care nu lipseşte capacitatea de a reformula utopiile. Comunismul stalinist a avut această abilitate, aşa cum a posedat-o şi Hitler. A arătat acest lucru, lămuritor, Timothy Snyder în Tărâmul morţii, înainte de a sublinia cât de uşor cădem într-o gravă capcană morală dacă îi situăm pe făptaşi dincolo de înţelegere sau de preocupările omeneşti. Mărturisesc că am citit multe pagini din Panorama… aşezându-le mereu în relaţie cu comunismul din România, cu cercetările lui Cristian Vasile asupra literaturii şi artei (între 1948-1953 şi 1965-1974), dar şi cu fundalul politicilor de exterminare, aşa cum le-am înţeles (cred) din opul lui Snyder.

Politicile şi practicile ideologice de la Kremlin se reflectă şi în literatură, în opoziţie cu limba şi tradiţia literară românească. De la imprecizia terminologică şi de la o întrebare justificată pleacă autoarea studiului dedicat literaturii: „Este «literatura sovietică moldovenească» parte a literaturii române?“. Dificil de răspuns, cu apel repetat la detalii şi nuanţe „ale căror linii de demarcaţie se subţiază” (p. 556). În cazul unui spatiu deznaţionalizat, criteriul estetic e completat de nevoia de supravieţuire a identităţii naţionale. Totuşi, semnatara capitolului (Maria Şleahtiţchi) nu evită să sugereze o ierarhie valorică a scriitorilor, chiar dacă prim-planul e ocupat de analiza infuziei ideologice în literatură. Pe când în România apărea sintagma „îndrumarea culturii”, care a acoperit, ineficient, cenzura (încă din perioada de tranziţie spre totalitarism), literatura sovietică moldovenească era frământată de competiţia dintre basarabeni şi transnistreni. Învingători au ieşit basarabenii: „limba literară (identică sau foarte apropiată de norma limbii române) şi revenirea clasicilor (chiar dacă doar a celor născuţi în Moldova istorică) erau […] reperele de bază ale identităţii naţionale moldoveneşti, care, în esenţă, era românească.” (p. 540) Însă identitatea naţională nu determină acelaşi orizont literar în teritorii cu condiţionări socio-politice şi estetice diferite. De aceea, aceeaşi limbă a dat naştere la două literaturi – cu traumele proprii, cu parcurs distinct şi cu obiective diferite, apăsat estetice (în cazul literaturii române, puternic legată de modernitatea europeană) sau naţional-identitare (în literatura basarabeană). Consider că abia spre sfârşitul anilor ’90, odată cu fracturismul lui Dumitru Crudu şi Marius Ianuş, s-a creionat cu claritate zona în care poezia şi proza românească de dincolo şi de dincoace de Prut au izbutit să se mişte firesc, fără apăsarea graniţelor. Iar palpitul încrucişărilor literare de astăzi îl poate observa oricine priveşte cu luare-aminte spre literatura contemporană şi sincroniile ei.

E greu să nu remarc seriozitatea cu care autorii Panoramei… au tratat demersul Lilianei Corobca. Multe dintre sinteze capătă accente analitice, într-o încercare (justificată) de a găsi subteranele ce unesc istoria cu lucrul mărunt. Reconstituirea obiectivă cu memoria subiectivă. Directivele şi amintirile. Trebuie să recunoaştem că, dincolo de procentele cu impact emoţional şi de clişeele patriotarde fluturate în discursuri, se află oameni – cu traumele şi incertitudinile lor distincte. Cu istoria lor, diferită de a noastră. De aceea, Panorama comunismului în Moldova sovietică este un instrument fundamental pentru înţelegerea unor procese care trebuie aşezate, cu atenţie, exact în contextul lor – altul decât cel pe care-l numim „al nostru”.

(text apărut în „Orizont”, XXI, 2020, nr. 5, p. 13)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *