(ca) Bizară istoricitate…

ar putea fi catalogată sângeroasa întâmplare pariziană concretizată în decapitarea unui profesor de istorie; iar asta deoarece, privind înapoi cu (pe cât posibil) detașare, putem observa alte câteva exemple ilustre prin capetele vizate, tributare tot … istoriei. Specific faptul că nu voi judeca – pe principiul papal „cine sunt eu ca să judec? ” – nici decapitatul, nici funestul călău minor. 

Marcus Tullius Cicero, simbolul suprem al oratoriei clasice, rămâne în cultura europeană și ca istoric, nu doar prin scrierile sale cu vădită… istoricitate, cât mai ales prin corespondența sa – sute de epistole – reflectând mai ales epoca frământată (de fapt toate sunt frământate până ce pufnesc ca aluatul) în care au fost redactate și trimise; la fel și orațiile sale vădit politice; firesc, de vreme ce și el era politician. Și totuși, în ciuda culturii și subtilității sale – primul homo universalis model pentru Renaștere – , Cicero rămâne o bizarerie: nu doar cunoaște istoria mai veche și contemporană, ci o viețuiește; dar nu o înțelege. Astfel, în plină comemorare funerară a republicii, orchestrată de tânărul Catilina, oratorul se crede și se declară salvatorul unei forme statale  în curs de incinerare. Deși politician cu experiență, inclusiv în amestecarea fierturii din cazan, Cicero nu înțelege cine va câștiga partida triumvirilor, așa că se repede asupra lui Antonius, ajungând pe lista decapitabililor. Ca atare capul și mâinile îi vor ajunge pe treptele clădirii oficiale. Și, pentru ca decapitarea să fie desăvârșită, soția lui Antonius vine să-l  vadă cu ochii ei și, extrăgându-i limba, cu care o ponegrise, i-o străpunse cu un frumos ac de păr. Nu putem conchide decât că  istoria, indiferent cât de cunoscută și trăită chiar cu fervoare, trebuie mai cu seamă înțeleasă rațional. Dar pentru asta trebuie să fii Tacitus. Clasicul Historia est mater studiorum se dovedește uneori insuficient. Amestecul istoricitate – politic contemporan este de asemenea fatal istoricului.

O probează la noi Nicolae Iorga. Aserțiuni de tipul „bătrânul savant (sau istoric) s-a prăbușit sub gloanțele barbarilor legionari” nu exprimă nicidecum esența problemei; Iorga a fost eliminat  nu pentru că era bătrân, nici pentru că era savant, ci fiindcă era un politician la fel de ciceronian precum republicanul din Roma. În politică nu există bătrâni – tineri, savanți – semianalfabeți, ci doar ambiții și victorii cu orice preț sau înfrângeri. Bizar și în acest caz, poate mai decât în cel roman, că un istoric de talia lui Iorga nu a înțeles vremurile; nu a fost decapitat ci împușcat în… cap. 

Revenind la malurile Senei, nu poți să nu fii intrigat tocmai de faptul că un profesor de istorie ajunge să-și piardă capul la propriu în condițiile în care e de presupus că știa pe cine instruiește; așa cum Cicero știa cine e Antonius, Iorga știa cine sunt adversarii săi politici. Și totuși  în zadar, fiind toți… zădărniciți. Ar fi de adăugat, fără nici o aluzie la contemporaneitate, că fiecare din exemplele prezentate conține și o doză de provocare, mai mult sau mai puțin conștientă fie și în cazul unui istoric. Cea mai dificilă  pare  să fie predarea istoriei contemporane cu echilibristică între realitate și drepturile omului. Sau, probabil că nimeni nu e profet în disciplina lui.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *