Note pentru un jurnal al despărţirii (46)

În toate aceste zile în care s-a ţesut jurnalul despărţirii, din materia diafană şi tandră a nostalgiei, sensul propriei mele existenţe s-a conturat, treptat, la fel cum lumina dimineţii obişnuia să pătrundă în intimitatea casei noastre. Iar acest sens este adâncit în durerea de care nu mă mai pot despărţi, niciodată, după cum este luminat de soarele bizar şi îndrăgostit al viselor. În acest sens născut în vecinătatea morţii am putut găsi ceea ce am căutat până atunci, cu orbirea celui care, trăind fericirea, nu îşi poate imagina despărţirea şi devastarea.

Şi poate că acest sens care mi se arată, în fiecare clipă în care cuvintele mele se ivesc în fereastra de calculator a textului, este sensul amintirii care nu se duce şi intră în mine, spre a deveni una cu mine. Şi poate că sensul care mi se arată, în fiecare dimineaţă în care înţeleg că însingurarea îmi este singurul tovarăş, este sensul singurei dragoste pe care viaţa mi-a dăruit-o.

Şi cum se poate trăi în jurul acestui sens care mi se arată, la fel cum se arată ochiului un desen al cerului de toamnă, punctat de mişcarea suferinţei? Şi cum se poate trăi în jurul acestui sens care mă duce spre trecutul din care vin, tot mai departe de prezentul ce se înceţoşează? Şi cum se poate trăi în jurul acestui sens care se poate împlini cu adevărat decât doar în moarte, în moartea ce liberează sufletul călător, arătându-i cărarea ce o va urma mai departe?

În toate aceste zile în care am scris jurnalul despărţirii, am înţeles că el are un singur cititor, după cum are o singură mână îl scrie în fraze ce alunecă spre un mâine al revederii. Privindu- mă în oglinda pe care o închipuie aceste fragmente, nu te zăresc decât pe tine, de parcă, pentru prima dată, un alt glas vorbeşte din mine, un glas în care glasurile noastre se unesc, într-o armonie pe care raţiunea umană nu o mai poate cuprinde şi pe care doar plânsul o mai poate descătuşa.
Privindu-mă în oglinda pe care o închipuie aceste fragmente,te regăsesc din ce în ce mai mult pe tine, metamorfozată asemeni imaginii mişcate ce se iveşte pe geamul de toamnă izbit de ploaia tulbure: o imagine ale cărei nervuri vegetale au căldura unei atingeri de mână, ca o punte întinsă de dincolo de moarte.

Să fie aceste fragmente de jurnal cutia de rezonanţă în care pot capta sunetul ce vine de departe, înfruntând graniţa pe care moartea a trasat-o, în acea zi de vineri când am stat, ore în şir, lângă trupul tău inert? Să fie aceste fragmente de jurnal trupul în care am topit ceea ce a rămas din tine, la fel cum, în “ Marele portret “ al lui Buzzati, Endriade închidea în edificiul de beton şi de fire sufletul trecător al iubirii sale? Să fie aceste fragmente de jurnal pulberea care se adună cu fiecare traversare a duhului tău, către mine, străbâtând şirul de porţi ce se inchid la loc, o dată cu dimineaţa? Să fie aceste fragmente de jurnal tot ceea ce se mai află în mine viu şi intens, după ce jăraticul morţii s-a stins, iar finţa îndurerată este alungată în purgatoriu?

Întrebarea se opreşte,iar eu mă opresc în faţa porţilor pe care doar în vis le pot contempla. Culorile lumii mele sunt, de acum înainte,culorile dragostei ce pulsează ca o stea în adânc . Întrebarea se opreşte, căci dragostea de dincolo de moarte nu mai poate da nici un răspuns. Ceea ce poate ea dărui este doar răbdarea de a îndura, în aşteptarea sfârşitului ce reuneşte. Ceea ce poate ea îngădui nu este consolarea, nu este uitarea, ci doar teribila seninătate a celui care ştie că viaţa capătă sens doar prin trecerea morţii.

Ceea ce poate ea împărtăşi este vocea ce, crescută din despărţire, devine, o dată cu fiecare zi a singurătăţii mele, glasul în care te regăsesc din nou, întreagă şi melancolică, exilată pe acel ţărm al toamnei unde ne este dat să ne reîntâlnim, atinşi de soarele ce nu mai va mai fi să apună în mare.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *