Note pentru un jurnal al despărţirii ( 44)

Octombrie este, de acum înainte, o lună a despărţirilor: mişcarea zilelor sale îşi are ritmul său melancolic, pe care nici o altă lună nu îl mai poate avea. Octombrie este, de acum înainte, o lună a despărţirilor, pentru că în intensitatea ei fragmentată şi dureroasă se află, încifrată, dragostea unei vieţi. Octombrie este , de acum înainte, o lună a despărţirilor, căci niciodată octombrie nu mai se va mai putea apropia de mine fără ca adierea morţii şi a despărţirii să nu sosească şi ea, discretă, ca un vânt de noapte ce atinge pragul unei case din care zâmbetul a dispărut, lăsând loc doar tăcerii de carii şi de nostalgie.

Octombrie este, de acum înainte, o lună a dragostei, pentru că niciodată nu am simţit ca în acel ultim octombrie dragostea dintre noi mai senină, mai împlinită, mai luminoasă: era aceasta o dragoste din care tulburarea vârstelor rebele fusese alungată, înlocuită fiind de maturitatea melancolică a camaraderiei. Octombrie este, de acum înainte, o lună a dragostei, căci doar octombrie mai ne poate dărui suita de clipe şi de zile în care fericirea discretă a inflorit, departe de emfaza grandilocventă a narcisismului pe care atâţia dintre oameni îl confundă cu iubirea. Octombrie este, de acum înainte, o lună a dragostei, de vreme ce doar octombrie este puntea pe care mai pot trece, spre a te atinge, astfel cum tu te desparţi de noi, cu pudoarea celei care a urât bătrâneţea ce descărnează, arde şi întunecă ochii.

Octombrie este , de acum înainte, o lună a reunirii: în întinsul ei de zile pot merge departe, tot mai departe, tot mai departe, până ce în faţa ochilor mei, care sunt cei ai tăi, uniţi şi inseparabili, se iveşte ţărmul de care malurile se izbesc, mereu, dincolo de timp şi împotriva lui. Este, poate, acela mal al unei cetăţi antice încremenite în vreme, ca o efigie, peste ale cărei ruine soarele toamnei coboară spre a ridica din unde şi din pământ cohorta de umbre, este poate acel mal al unei cetăţi antice printre care paşii vizitatorilor se strecoară, tulburând pacea de mormânt a unui cer ce nu mai cunoaşte nori. Este poate acel ţărm al unei cetăţi antice spre care am revenit, după ani şi ani, privind în larg de lagună pragul de grinduri ce mi s-a înfăţişat asemeni pragului pe care noi îl vom trece, înaintând în marea ce ne înghite , matern.

Octombrie este, de acum înainte, o lună a amintirii, căci doar în spaţiul ei trecător cei ce am fost ne topim în cei ce vom deveni, o topire pe care nici un cuvânt al raţiunii nu o poate descrie, o topire ce este asemeni stingerii luminii de zi în lumina de crepuscul, lent, tandru, visător, împăcat. Octombrie este, de acum înainte, o lună a amintirii, căci ea te cuprinde , întreagă, ca o succesiune de fotografii luminate stelar, în care pot recunoaşte, intactă, sfiala elevei de liceu din Focşani, temeritatea romantică a studentei de la Timişoara, încercările profesoarei şi sacrificiul celei care a ales să fie mama mea. Octombrie este, de acum înainte, o lună a amintirii, pentru că niciodată bătrâneţea nu va mai curge, pentru că, aici, în acest colţ de casă a bunicilor în care ai crescut şi în care te întorci, carii torc, iar praful ce se depune , ca o ninsoare translucidă, poartă urma paşilor tăi, ca pe un desen de nisip.

Octombrie este, de acum înainte, o lună a aşteptării, pentru că, poate, într-un alt octombrie, voi păşi, la rândul meu, spre acel domeniu în care toate conturirile se topesc, iar ceea ce rămâne este doar pulberea de dragoste pe care o purtăm , asemeni unei aure ce dăruieşte sufletelor puterea de a merge mai departe. Octombrie este, de acum înainte, o lună a aşteptării, căci zilele sale sunt visele pe care le visez, spre a putea coborî în adânc, tot mai adânc, în căutarea lucirilor pe care ziua stearpă nu ni le poate dezvălui.

Octombrie este, de acum înainte, tu însăţi, aşa cum mi te amintesc, eliberată de poveri şi încărcată de promisiuni. Celor care nu au iubit vreodată, moartea le apare ca teribila despărţire de egoismul lor rapace: fiinţele lor sunt mişcate de instinctul vorace al supravieţuirii. Doar dragostea ne poate salva din acest cerc în care suntem încătuşaţi de biologia oarbă. Iar tu eşti chiar dragostea ce continuă să dureze şi să îndrume , asemeni mâinilor care, unite, nu se mai pot despărţi. Tu eşti chiar dragostea şi spre tine mă îndrept, călăuzit de visele în care mi te înfăţişezi. Tu eşti chiar dragostea şi împăcarea cu moartea este îmbrăţişarea speranţei ce creşte din iubire şi mă învăluie, în clipele de solitară suferinţă.

Octombrie este , de acum înainte, tu însăţi, iar zilele ce se duc sunt parte din corpul astral pe care îl regăsesc în drumurile mele , risipit şi călător, ca un praf de stele. Octombrie este, de acum înainte, portretul tău: locuit de dor, simt pacea regăsită, dincolo de moarte: parte din acea fiinţă inseparabilă ce îşi va fi regăsit unitatea pierdută, alintată de boarea grădinii în care vom încerca tihna ca din urmă.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *