MUSICA PURITAS DOMINICA (finaluri – cu adevărat – triste)

Subliniam recent că, în aparență cel puțin, compozitorul nu „plânge” la unison cu personajul încercat de soartă; este cazul lui Verdi și îl comparam cu Puccini despre care știm că pătimea împreună, con-pătimea adică, cu personajele sale, mai ales cu cele feminine. Nu pot să nu amintesc de observația lui Horatius adresată scriitorilor, creatorilor până la urmă, după care „dacă vrei ca eu să plâng, trebuie întâi să te doară pe tine”. Adică, eu, consumator de artă, trebuie să preiau trăirile creatorului; dacă le are. În cazul operei însă, situația e mai complexă: nu e suficient ca subiectul să fie unul impresionant, ci „sonorizarea” lui devine decisivă. Avem opere interbelice  (nu dau titluri sau compozitori spre a nu trezi anumite acuzații de așa zisă incorectitudine politică) cu subiecte foarte triste, însă cu o expresie muzicală mai curând nevrotică, psihotică, deprimantă și deloc purificatoare.  Adevărata tristețe, compasiune o dă însă perfecta îmbinare a poveștii cu muzica geniului și o interpretare pe măsură. Mă refer totuși la Verdi cu finalul din La Traviata și la același Puccini cu finalul din La Bohѐme. Nu știm cât de impresionat a fost Verdi de final dar la a două încercare – dacă e să credem presa, măcar uneori – jumătate din sală era înlăcrimată; și nu întâmplător. Pentru constanță admirativă să le urmărim din nou pe cele două dive: Anna Netrebko în finalul spectacolului unicat de la Salzburg, apoi Angela Gheorghiu cu același Roberto de odinioară. Ambele finaluri împlinesc genial horațiana condiționare:  plângem cu toții și pe scenă și în fața ei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *