Între negru și alb

După publicarea „antitrilogieiˮ ( „Capela excomunicațilorˮ, 2010, „Citadela de fierˮ, 2012, „Freddieˮ, 2017 ) și succesul repurtat în literatura de-constructivistă și SF, odată cu „Procesul lui Cioranˮ ( Editura Paralela 45, 2020 ) Adrian Buzdugan se întoarce în fața raftului de filosofie, pe care pare, de altfel, a nu-l fi părăsit. Cercetarea fațetelor adevărului legat de „antisemitismulˮ și „infracțiunea de simpatie pentru Garda de Fierˮ a gânditorului român primește ambianța unui „procesˮ care „alternează (…) acuzele cu apărările ( asemeni valurilor )ˮ într-o bibliotecă transformată în sală de tribunal. Imaginea lui Cioran oscilează, sub lumini schimbătoare, între ipostaza personajului „înspăimântat, implorând îndurare în drumul spre ghilotina inexorabilelor judecățiˮ, „obiectivulˮ informativ „ENEˮ, care refuză, cu obstinație, ieșirea la rampă – și cea a raționalistului decepționat, preocupat să își rafineze discursul până la arcul voltaic al conceptualizării; fatalmente, rezultatul obținut este un puzzle „alb-negruˮ ( Ion Dur  ) pe suprafață mare, din care fiecare ne recunoaștem un „Cioranˮ personal.

Dincolo de râvna documentaristă și de profunzimea analizei, unul dintre meritele cărții este acela că problematizează raportul sensibil operă-biografie. În aventura sa pe firul subtil al adevărului, Adrian Buzdugan hașurează un fel de no man’s land între tranșeea detractorilor – înclinați să privească opera cioraniană prin abordul îngust al episoadelor biografice compromițătoare – și a „martorilor apărăriiˮ – dintre care unii, afectați de radiația scriiturii, par tentați „să îi ignoreˮ cu osârdie trecutul ; în opinia acestora, nu biografia poate condamna cărțile, dimpotrivă, cărțile pot apăra și salva o biografie – dacă excludem cazul dictaturilor, în care cărțile pot distruge biografii. Cu siguranță, Irina Mavrodin avea dreptate atunci când observa faptul că „nu reușim să citim opera în autonomia ei și biografia în autonomia eiˮ( „Cioran sau Marele Joc : O poietică / poetică a ambiguitățiiˮ, 2007 ) ; minimal, poate că opera cioraniană ar avea nevoie de o relectură critică, de cunoaștere – un exercițiu care ar putea decela nuanțele implicării ( Sorin Alexandrescu ) și ar goli de patimă justificările și atacurile.

Teza susținută de Adrian Buzdugan este următoarea : „E foarte posibil ca Cioran să fi trăit cu teama unei reconsiderări a opțiunilor sale din tinerețeˮ.„Acest «a fost sau n-a fost»  ( ,simpatizant, aderent, pseudoideolog al Mișcării’- n.n. ) nu e marca unei concluzii evazive, ci chiar însemnul adevăruluiˮ. Pentru a-și susține afirmațiile, autorul folosește două procedee. Primul dintre ele prevede instalarea „acuzatuluiˮ între oglinzi paralele ; atunci când își privește subiectul din perspectiva „șablonului de execuțieˮ al lui Heidegger ( P. Bourdieu ), el obține „doar un admirator ardent al unei Gărzi de Fier idealizateˮ ; raportându-l la  ideologia legionară – doctrină încă prea puțin cunoscută și tratată exegetic ( Marin Diaconu ) – cercetătorul amintește diferențele de viziune care despart un „urbanˮ precum Cioran de curentul tradiționalist și ortodox ( Claudio Mutti ). Cu toate că „se ferește de istoria aridăˮ, domnul Buzdugan  nu are cum să evite poziționarea protagonistului său în epoca marilor montaje totalitare și în reduta generației-miracol – supusă unei glisări progresive către „revoluționism și extremismˮ ( Marta Petreu ).

Curgerea cronologică a „mărturisirilorˮ cioraniene – corespondență, jurnal, articole de presă, interviuri – îi alcătuiește investigatorului o nouă suprafață reflectorizantă ; plecând de aici, el îi identifică o „a treia etapă de creațieˮ ( cea de apatrid metafizic ) pe care o include  între cea „româneascăˮ și cea „francezăˮ. „Cvasifervorile mele ,politice’ de altădată îmi par duse în preistorieˮ – dezvăluie Cioran într-o scrisoare din 1947, adresată  lui P. Comarnescu.„Că au fost aberații, adevăruri sau amăgiri, n-aș putea să spun, ele aparțin unei epoci dispărute, pe care n-o pot nici disprețui, nici regretaˮ ( idem ). De mare interes găsim, deopotrivă, metamorfoza imaginii „Românieiˮ, în rama cunoscutei relații love/hate față de patrie – „Țara mea mă obsedează : nu mă pot rupe de ea și nici n-o pot uitaˮ ( Caiete, 1960 ).

Al doilea procedeu auctorial  presupune contra-atacul. Îmbrăcând costumul de „aprodˮ, exegetul cheamă la bară „procuroriˮ mai noi și mai vechi – împotriva cărora revarsă, în contra oficiului asumat, o contraargumentație vehementă. Alexandrei Laignel –Lavastine el îi subliniază „sofismele ieftineˮ și „ideile împrumutateˮ, Martei Petreu – „adevărurile prefabricateˮ, „analiza de la distanțăˮ, „reproșurile pur umoraleˮ, lui Stéphane Barsacq îi condamnă „tendențiozitatea și senzaționalismulˮ, iar „noilor politruci ai corectitudinii politiceˮ – perspectiva istorică falsă ( Jean Sévillia ). Impresia cu care „aprodul-avocatˮ îi colorează – într-un curios acces de generalizare – pe toți acuzatorii lui Cioran este aceea că, în căutarea unui bob de atenție și a unei „trese în plus la uniforma de infamˮ, aceștia „îi vor otrăvită dacă nu opera, măcar memoriaˮ. Din fericire, cartea nu se termină în acest ton. Pentru G. Grigurcu ( „Breviar Cioranˮ ) „cazulˮ ar putea fi tranșat prin evitarea „judecării cu dublă măsurăˮ ( socialiști versus fasciști ) și prin „înțelegerea realității unei transformări / a regretului mărturisitˮ. Sorin Alexandrescu consideră că „istoricul nu trebuie să fie judecător moralˮ ( „Paradoxul românˮ ), iar Ilina Gregori, în interesanta „ Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilăˮ ( 2012 ) este de părere că  filosoful român „s-a temut de dezvăluiri biograficeˮ, „a tăcut, dar a și recunoscut repetatˮ, iar „vina pe care a dorit să și-o ascundăˮ este aceea de „a nu fi putut trăi în concordanță cu filosofia saˮ. La acestea am putea adăuga un argument al amplitudinii : deși simpatizant al Mișcării din varii motive ( temperamentale, istorice, din naivitate politică – să nu uităm că într-un interviu din 1989 din „Nouvel Observateurˮ, îl privea pe Iliescu drept „speranța Românieiˮ )– influența articolelor sale exaltate din 1933-34, care au pregătit conferința „Profilul interior al Căpitanuluiˮ, citită la radio în noiembrie 1940 și publicată în „Glasul strămoșescˮ, dar și „Schimbarea la față a Românieiˮ ( toate, public regretate )- nu s-ar putea compara cu magnitudinea pamfletelor antisemite ale lui Céline, cu gestul lui Ezra Pound care îi oferea „Cantosˮ-urile lui Mussolini ( „Ma cosa e divertente !ˮ exclama acesta ), cu persistența în eroare – recentul poem „What must be saidˮ al unui laureat Nobel îi părea lui Vladimir Tismăneanu „înrădăcinat în vechi obsesii și fobii, în mitul toxic al aspirațiilor evreiești spre supremație mondială, în orbire politică și apoplexie eticăˮ („Orbire politică și apoplexie etică : Gunther Grass și problema «antisemitismului»ˮ).

Volumul meritoriu „Procesul lui Cioranˮ extrage dintr-o bibliografie actualizată clarificări necesare, conservă interesul cititorului, dar dovedește și scăderi în argumentație –ex. „judecătoriiˮ„ar trebui să-și cunoască lungul nasuluiˮ și ar avea dreptul să îl condamne „pe bătrânul Cioranˮ doar dacă „l-ar fi cunoscut pe Cioran tânărˮ. Părerea autorului este aceea că „rătăcireaˮ filosofului din Rășinari „nu poate fi înțeleasă sau iertată de (…) cine n-a disperat de destinul României niciodatăˮ.

Cu toate asigurările în privința „imparțialitățiiˮ și a „naturaleței deducțiilorˮ, virulența limbajului lungește, uneori, o umbră a partis-pris-ului în spatele lui Adrian Buzdugan, așa cum România i se prinde de umerii lui Cioran – o lungă trenă a dezamăgirii. Sub acest aspect, cartea reprezintă unul dintre „cazurileˮ ciudate, în care „acuzatulˮ câștigă, dar „avocatulˮ său pledant pierde înfățișarea.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *