Monumentală şi erudită, ediţia Steinhardt de la “ Polirom” este aproape de capătul ei: ceea ce mai rămâne, aşa cum indică îngrijitorii ei, este publicarea vastului corp de corespondenţă expediat de autor. Restul operei sale, antumă şi postumă, se află în volumele adăugate,an după an. Edificiul imaginat de Steinhardt este, în fine, accesibil cititorului.
Ca şi în cazul lui Sebastian, schimbând ce-i de schimbat, posteritatea a modificat, radical, imaginea scriitorului: în postumitate, eliberat de corsete ideologice şi redat libertăţii sale insurgente, Steinhardt devine unul dintre acele repere în jurul cărora secolul XX românesc se ordonează, sever şi senin. Şi dacă “ Jurnalul fericirii” răscumpără, prin ordinea sa iniţiatică, un traseu al detenţiei şi al suferinţei, articolele sale adăpostesc geniu jucăuş şi atent la arcanele hermeneutice. Fără a fi critic, în accepţiunea mediocră a cuvântului, fără a fi istoric literar, în înţelesul pedant al termenului, fără a fi eseist, în sensul de vag snobism al etichetei, Steinhardt sfidează graniţele canonice şi îşi construieşte, în contra istoriei agreste , identitatea de franctiror ce apără, până la capăt, libertatea, credinţa şi demnitatea umană.
Şi poate că în personaj şi în literat se simte ceva din suflul iconoclast al unui erou chestertonian: asemeni Părintelui Brown, detectivul bizar, Steinhardt este atent la miracolele lumii şi este marcat de empatia ce îi dăruieşte accesul la tainele inaccesibile raţiunii sterpe. Admirator al paradoxalului apologet englez, Steinhardt alege, ca şi acesta, să convertească marginalitatea în loc fecund de manifestare: cel exclus, cel persecutat, cel întemniţat, cel urmărit se investeşte în viaţa spiritului, ca şi cum tirania şi fanatismul represiv nu l-ar putea opri, niciodată.
Căci Steinhardt este remarcabil, înainte de toate, prin această tenacitate cu care a rămas fidel unui crez al libertăţii , ridicând, prin cuvintele fragile ale textelor sale, antume sau postume,o barieră pe care barbaria nu a putut-o înlătura, cu toată energia sa demonică. Steinhardt a fost, în biografia sa, supus nu doar detenţiei, ci şi teribilei pedepse a morţii civile: interzis ca evreu în anii antisemitismului de stat, el revine, în intervalul de înşelătoare libertate de după august 1944, pentru a dispărea, din nou, în anonimatul exilului intern şi mai apoi în închisoare. Reinventarea sa, în deceniile de după 1970, este semnul vitalităţii creatoare care nu renunţă la nimic din crezul tinereţii. Ideologul liberalismului clasic strecoară în criticele sale mesajul iniţiatic al luptei cu tirania. Între tânărul şi bătrânul Steinhardt, unitatea este una de adâncime şi niciodată întreruptă.
Simbolic, în cel de-al doilea volum “ Varia” al acestei ediţii, este retipărită contribuţia în care iubirea pasionată şi exuberantă pentru o Românie utopică cu care s-a confundat este exprimată în tonul de inventitate hermeneutică ce îl definea:” Secretul “ Scrisorii pierdute””, publicat în revista “ Ethos”, în exil, sub pseudonim, este unul dintre testamentele în care se află,încifrată , taina lui Steinhardt însuşi.
România contemplată de Steinhardt, România pe care o evocă în fulguraţiile din “ Jurnalul fericirii”, este una din care
turpitudinea, ticăloşia , abjecţia, cruzimea, barbaria sunt absente. Ceea ce a durează, în efigia utopică dăltuită de Steinhardt, este jovialitatea bonomă ce luminează o altă pagină ce revine în imaginarul său,” Călătorului îi şade bine cu drumul” de Brătescu- Voineşti. Întreaga măreţie şi întreaga vulnerabilitate a lui Steihardt se simte în această îndrăgostire animată de licărul nostalgiei: României documentabile îi este opusă România ce domesticeşte contrariile, în stilul acelui compromis ce evită fanatismul. România lui Steinhardt este o proiecţie fantasmatică ce nu încetează să fascineze: improbabilă, ea este partea de senin a franctirorului.
Ediţia Steinhardt ilustrează această artă a monologului polifonic. Textele lui Steinhardt nu sunt cu nimic atinse de zgura timpului adesea teribil în care au fost scrise. Temerare şi visătoare, ele sunt depoziţia unui spirit ce nu se încovoaie şi care nu cedează. Insurgenţa sa este întruchiparea libertăţii înseşi.
