La treizeci de ani de la 1990, cartea lui Cristian Preda, scrisă cu eleganţă ironică şi precizie chirurgicală, luminează, graţie exerciţiului spiritului critic, imaginea unei Românii politice care a traversat crize şi a înaintat, adesea ezitant, pe un drum al descoperirii libertăţii.
Textul lui Cristian Preda, hrănit de un îndelung travaliu asupra istoriei ideilor şi regimului politic românesc, nu are nimic din pedanteria unei lucrări academice aseptice şi soporifice. Dimpotrivă, pariul intelectual al lui Cristian Preda, iar aici lecţia unui Pierre Manent funcţionează ca un ilustru model, este acela de a vorbi, fără emfază, dar cu erudiţie, despre România , astfel cum s-a organizat ea, în intervalul de după căderea comunismului. Temele în jurul cărora se articulează discursul sunt cele care bântuie imaginarul colectiv al românilor. Cristian Preda confruntă înterogaţiile fără de care politica românească nu poate fi imaginată.
Volumul său, ce devine o introducere nu doar în dezvoltarea noastră instituţională, dar şi un manual ce îl instruieşte pe cititor asupra modului în care moderaţia şi simţul critic pot combate patologiile contemporane, este un bilanţ de etapă ce propune o fotografie a României, după trei decenii de democraţie, mai mult sau mai puţin consolidată. În definitiv, intervalul care ne separă de anul 1989 este mai îndelungat decât cel de existenţă al României Mari şi se apropie, ca durată, de cel al ordinii autocratice. Experienţa noastră este suficient de vastă şi de accidentată pentru a putea permite o privire retrospectivă.
Iar privirea lui Cristian Preda acoperă un întreg spectru de instituţii şi de practici, responsabil pentru modelarea comportamentului naţiunii noastre. Desfigurat de televiziunea de ştiri şi mutilat de reducţionismul erei digitale, discursul despre politică redevine, în cartea lui Cristian Preda, unul al preciziei, al pătrunderii şi al interogaţiei fecunde. Evenimentele, mai mult sau mai puţin dramatice, se ordonează în funcţie de dinamica conceptelor. Fiecare dintre teme este o secţiune în istoria celor treizeci de ani.
Demersul lui Cristian Preda este cu atât mai important cu cât el oferă un punct de pornire în dezbaterea în jurul capacităţii regimului nostru politic de a fi unul eficace,robust şi transparent. Traseul României este unul spectaculos, în măsura în care trecerea de la regimul autoritar de tip fesenist la democraţia bazată pe alternanţa la putere face ca ţara noastră să evite capcana autocratică din care nu au reuşit să se sustragă alte naţiuni vecine din zona fost sovietică. România de după 1990 reuşeşte să înfăptuiască ceea ce alte generaţii au formulat ca deziderat: racordarea la familia occidentală este, acum, o realitate instituţională. Barbaria mineriadelor anului 1990 pare istorie.
Şi totuşi, cartea lui Cristian Preda ne poate îndemna să practicăm ceea ce aş numi un optimism precaut. Dincolo de performanţa extraordinară evocată, dincolo de existenţa unei perioade în care dictatura nu mai este prezentă ca alternativă, se află realitatea precarităţii domniei legii şi perspectiva involuţiei instituţionale.
Contrastul dintre mobilizarea civică a anilor din urmă şi letargia magistraturii de acum este doar un exemplu din această serie istorică. Liviu Dragnea lasă ca moştenire domesticirea instituţiilor care aveau potenţialul de a grăbi eliminarea cleptocraţiei. Liviu Dragnea este trecut, dar opera sa rămâne. Reţelele de influenţă pe care el s-a sprijinit sunt intacte.
Simbolic,reflecţia retrospectivă a lui Cristian Preda se suprapune peste epoca pandemiei. În clipele în care stările excepţionale şi isteria mediatică devin fapt cotidian, elementele gândirii democratice merită reamintite. Puterea executivă, cea care anesteziază legislativul populat de veleitari somnoroşi, nu este salvatorul naţiunii. Contractul pe care îl încheiem cu statul nu poate conduce la dispariţia libertăţilor noastre. Liberul- arbitru este temelia pluralismului.
Cartea lui Cristian Preda este, deja,un reper în canonul reflecţiei despre România postcomunistă. Paginile ei vor servi, peste ani, ca îndrumar în înţelegerea prezentului de acum: fotografia colectivă de aici este una precisă şi neretuşată, modelată de vocaţia lucidităţii.
