Dubii…

Recentele evenimente electorale, cu circul firesc până la urmă, democratic până la un punct, au evidențiat ca întotdeauna victorii, înfrângeri și carențe, inevitabile și irefutabile căci spune dreptul roman „odată ce ai ales o cale, nu-ți este îngăduit să recurgi la alta” (electa una via non datur recursus ad alteram).

Totuși, se ajunge la dubii, indiferent cât de corectă a fost desfășurarea, iar la acestea ne conduc  constant  mediaticii;  neologistic sau moștenit, avem dubii sau îndoieli, ambele raportându-se la numeralul latin duo (doi); dubiul e mai savant, pe când îndoiala mai dureroasă posibil și fizic, de unde și constatarea justă a subtilului Mircea Horia Simionescu „Când ne îndoim, începem de la mijloc”.  Dar dubiile nu vin de la rezultatele electorale; într-un dialog televizat din zilele fierbinți ale acuzațiilor reciproce (de neînțeles, dubios chiar, de ce doar unii au voie să acuze credibil, iar alții nu), un politician (nu contează orientarea,  eiusdem farinae), după ce a relatat sursa informațiilor prezentate, i-a solicitat mediaticei colocutoare să-și devoaleze și ea sursa acuzațiilor; a urmat ceea ce aș numi superlativul impertinenței: „cum să vă divulg sursa? Noi media nu avem obligația să ne dezvăluim sursele!!!”. În fața unei asemenea motivații nu poți rămâne decât mut, pentru ca apoi, firesc să refuzi orice dialog. Dar, cum impertinența este modus vivendi et cogitandi(?) în sfera mediatică, evident ajungi (sau ai ajuns de mult) să ai dubii în legătură cu tot ce ți se servește auditiv și vizual. Marea îndoială, nu doar de la brâu, naște pe bună dreptate întrebarea de unde și până unde au unii drepturi (dacă nu cumva stângi) speciale, mai mari decât alții? De unde obligația de a răspunde mediaticilor în condițiile în care ei au dreptul să tacă (drept e că uneori e bine căci, spunea un cugetător din vechime „adesea tăcerea proștilor dă impresia de înțelepciune”)? În fine, dubiile devin cu atât mai pregnante cu cât absența sursei poate însemna minciună, fabulație premeditată și sponsorizată. Cum să nu te în-doi(ești) cel puțin, când evident  totul e plurificent către maleficent în propaganda mediatică, mergând până la afirmații de domeniul ridicolului; afirma un analist (toți sunt analiști în măsura integrității  organelor)  că dacă ar fi fost ales  cutare, el s-ar fi mutat din capitală; bine, dar cui îi pasă??? Pe lângă bun simț, nu ar strica și niște modestie; măcar și minciuna ar deveni mai credibilă. Ura decredibilizează pe când – am mai arătat – îndemnurile  blând parșive de genul „oameni buni, să ne sfătuim…” credibilizează minciunile. 

În aceleași zile fierbinți s-a (re)pus problema juridicului în sensul divinizării, chiar sanctificării judecătorilor și procurorilor pe pământ; adică ideea (dacă e idee) este ca numiții să nu poată fi verificați de nimeni, ca nu cumva să ajungă unelte ale politicului. Parșivă motivație căci tocmai independența nelimitată generează abuzul; din nou aceeași întrebare dătătoare de dubii, îndoială: cum e permis să ai o categorie profesională care să răspundă doar eventual în fața Divinității? Cum pot fi verificate convorbirile celeste? Sau –  dacă nu celeste – locul în care au avut loc?  din (mari) păcate și romanii au fost oameni, așa că s-au gândit și la urmași, ca atare „judecătorii nu sunt constrânși să-și motiveze sentințele” (iudices non tenetur exprimere causam sententiae suae). Desigur, dacă sentințele sunt cugetate în spațiul juridic, căci „dreptul judecătorului în afara sferei sale de referință nu se manifestă nepedepsit” (extra territorium ius dicenti impune non paretur), ceea ce înseamnă că aranjamentele ulterioare nu ar trebui să existe: „judecătorul, odată ce a pronunțat sentința, încetează de a mai fi judecător” (se desesizează) (iudex semel sententia dicta desinit esse iudex). Regretabil dar tot mai multe decizii duc la dubiul cum că numeroși judecători con-vorbesc infernal în sinea lor, cu Diavolul adică: tânăra arsă nu demult, a fost victima unui sadic  care avea la activ alte cinci crime dar a fost eliberat condiționat. Foarte de curând într-un sat timișean un antropoid și-a ucis vecinul, cu 20 (două zeci) de lovituri de cuțit; „cercetătorii” au concluzionat că trebuie … cercetat în libertate neprezentând pericol public, nefiind clar dacă nu cumva era în legitimă apărare. Doar două din sutele de cazuri incredibile dar adevărate. Probe clare ale faptului că libertatea nemăsurată aduce cu sine abuzurile nemăsurate. Nu exclud ca unii să aibă remușcări ulterioare, absolut inutile: un fost judecător,  pensionat, făcea până nu demult voluntariat la o catedrală catolică istorică (acum e în renovare, edificiul adică); vindea calendare și lumânări aproape evlavios deși nu e supus papal. Ce nu știe fostul inamovibil și initerpelabil e că deja Sfântul Ieronim, observând meteahna la contemporanii săi, atrăgea atenția că păcatele nu se șterg indiferent de cantitatea de lumânări puse la ars; vândute nici atât. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *