Castrarea verbală

Despre necesitatea castrării chirurgicale (și nici de cum chimice care nici etimologic nu se verifică) în cazul violatorilor și a unor criminali, în absența pedepsei capitale, am scris odinioară, deci nu revin. Iată însă că tot mai furtunos se impune castrarea verbală, absolut nejustificată, prin interzicerea unor termeni, cuvinte, ca o prelungire a așa ziselor drepturi ale omului; iar aceasta printr-un aparent nou con(tra)cept al gândirii(?) numit „corectitudine politică”. Ghilimelele vor să sugereze în acest caz faptul că avem din nou de a face cu o îmbinare, dacă nu monstruoasă, cel puțin mincinoasă; spus direct, corect care a dat corectitudine dus înapoi la corrigere,  înseamnă ceea ce merge cu totul în linie dreaptă, neabătut, a îndrepta, a vindeca. Rămânând la definiția pe care am mai dat-o conform căreia politica e arta de a minți sfruntat dar credibil, către plăcut, dătător de încredere momentană, e limpede că sintagma amintită rămâne mai curând contraceptivă decât fecundă. 

La noi începutul a fost post revoluționar și necruțător: personal am fost amenințat că dacă nu utilizez termenul de rrom (cu geminata inexistentă în română), voi fi reclamat la un organ european. Un film cu două dive din anii 70 avea titlul Bulevardul romului; nu era însă vreo problemă terminologic ulterioară, fiind vorba de licoarea cubaneză. Nerezolvate au rămas însă până în ziua de azi Rondelul țiganilor al lui Macedonski, La țigănci a lui Mircea Eliade (eliminarea autorilor din programă ar fi soluția cea mai „corectă politic”) dar și Corul țiganilor din Trubadurul și Dansul țigăncilor din Traviata, ambele verdiene. Soluții se vor găsi căci prostia e nelimitată, spre deosebire de inteligența cunoscătoare veșnic limitată, momentan totuși, după cum spune Maiorescu: „etern ne oprește o limită dar nici o limită eternă nu ne oprește”. Să ne gândim că s-a reușit modificarea finalului operei Carmen de către un dement, în spiritul „corectitudinii politice” (c. p. de acum încolo) așa ca să mai moară și un bărbat ucis de o femeie. Motivul ar fi nobil dacă nu ar dovedi gravele  afecțiuni mentale ale propunătorului și ale  acceptanților. 

O mare problemă o generează termenul de minoritate; chiar dacă are o poziție foarte clară în contextul c. p., e evident că  reprezintă o ticăloșie plasatoare în inferioritate; cel mai elocvent e minorități naționale. Adică aceia care trebuie să tacă fiind mai puțini, adică… minoritari. De fapt incorectitudinea  e evidentă: mult mai corectă era sintagma naționalități conlocuitoare din perioada comunistă,  sugerând măcar verbal (deși toți eram bubuiți la fel) egalitatea etnică. 

Minoritățile sexuale la fel pun probleme, fiind parcă arătate cu degetul ca toți minoritarii (asta dacă nu se exhibă ele în marșuri); epitetul sexual ducând la sexualitate are o anumită conotație (a face sex, de exemplu) vizualizantă, deci ar trebui ameliorat ajungând la o sintagmă mai științifică, minorități genitale spre pildă. Aparținătorii ar putea fi  masculi filomasculi (pentru homosexuali) și femele filofeminine (pentru lesbiene); nu ar prea înțelege nimeni, ceea ce le-ar păstra intimitatea. În privința minorităților religioase, mai ales că e vorba tot de raportul cu o majoritate  necruțătoare cel mai adesea, s-ar putea vorbi de credințe deviaționiste. 

Despre interdicția vocalizării culorii negre am scris la momentul declanșării isteriei cromofobe; ar fi de adăugat că, supunându-se minorității – căci asta se urmărește – și majoritarii albi ar trebui să se încadreze în c. p. : fețe palide, chiar pălite, că tot provine de la o minoritate decimată. 

În afara termenilor deja rezolvați anterior (nu bețivi ci consumatori de băuturi alcoolice, nu drogați ci consumatori de substanțe interzise, nu morți ci cei care au pierdut lupta) interes trezește în planul c. p. defăimătorul termen de prostituată care prin vechime probează și că cererea a fost mare dintotdeauna căci unde nu-i cerere nu e nici ofertă. Popular curvă (rapandulă regional), deși DEX îl dă ca slav, ne întoarcem și la latinescul curva formând astfel sintagma femeie strâmbă, coruptă (în prezența corupătorilor, desigur). Dar, pentru că există și curve masculine, putem apela la barbatus curvus, bărbat strâmb(at), corupt; dacă apelăm doar la barbatus, acesta poate fi animal cu barbă ceea ce devine totuși insultător, neconform c. p. 

În esență, la ce folosește această castrare verbală? La nimic sau la ceea ce numeau medievalii nihilum magnum, nimicul absolut care nu ne face … cu nimic mai frumoși, mai corecți în nici un caz. Cert însă mai fariseici.

Un comentariu

  1. Folosește la înfricoșare, la limitarea posibilităților gândirii, la distragerea atenției, la diminuarea libertății creatoare și, mai ales, la uniformizare.La întoarcerea la acea gândire unică, la consensul drag lui Iliescu. Și mai folosește celor care, nefiind creatori, se pot ocupa cu castrarea operelor deja create. O muncă niciodată încheiată, nu?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *