Mi‑e greu acum să descriu în detaliu acea comuniune, acel sentiment de a aparține aceleiași realități, aceluiași moment. Înainte de toate era un sentiment de armonie deplină care nu era rezultatul unei apropieri fizice, ci al înțelegerii reciproce dintre doi artiști care creează împreună. Comunicam doar din priviri, dădeam din cap pentru aprobare ori din mână pentru negare. Îl fotografiam pe scara de lemn, ghemuit într‑un ungher al atelierului, ori surprindeam câte un instantaneu cu el. Uneori îmi poza. Două dintre fotografii îmi sunt dragi în mod deosebit. Într‑una pare că se întoarce brusc spre mine, iar pe față are întipărită o expresie de surpriză plăcută. Îmi amintesc, era spre finalul lucrării noastre comune, tabloul era aproape terminat și amândoi eram obosiți. „Haide, ia și tu pensula“, mi‑a spus el, oferindu‑mi‑o, pe jumătate în glumă. „Știi că maeștrii renascentiști aveau ucenici care le finalizau tablourile. Imaginează‑ți că eu sunt un asemenea maestru, că vrei să lucrezi în atelierul meu și ești supusă la o probă.“
Implica oare această solicitare o anumită îndrăzneală din partea mea? Evident, eram conștientă că Picasso nu încredința nimănui asemenea misiuni și totuși nu‑l puteam refuza, ar fi părut că m‑am speriat. Bineînțeles că am luat pensula. Am continuat să pictez calul acolo unde el se oprise. Mâna mea era sigură, tușele egale și uniforme. Și‑a aprins o țigară, s‑a așezat în spatele meu, privindu‑mă cum lucrez. Nu vorbea. Am simțit cum privirea lui îmi atingea spatele și brațul, ca și cum le‑ar fi mângâiat. Nu mă grăbeam. M‑am oprit după ce am aplicat câteva tușe de penel. „Nu e rău, mi‑a spus el, ai primit slujba.“
Pe fotografia pe care am făcut‑o imediat i se vede capul cum se ițește deasupra scării, iar expresia chipului său este una de mulțumire. Din cauza luminii însă, ridurile lui păreau mult mai expresive. I‑a plăcut fotografia, mai ales compoziția, dar nu s‑a putut abține să nu remarce că arăta bătrân.
Concentrați asupra pânzei, corpurile și mâinile noastre păreau extensii ale gândurilor noastre. Pentru mine, clipele acelea au însemnat o mulțumire mai mare decât o îmbrățișare din iubire. Mi‑a trecut prin minte că pentru noi sexul oferea doar aparent un sentiment mai intens de intimitate. Atunci când simți o altă formă de intimitate, contactul fizic devine o manifestare superficială a relației, o simplă atingere a pielii, și nu o relație organică a ființelor implicate.
Poate că mă simțeam așa pentru că Picasso, în timp ce picta Guernica, nu mai era Minotaurul. Eram amanți, dar eram și artiști și poate tocmai de aceea, într‑o anumită măsură, și egali. În săptămânile acelea, în timp ce imortalizam procesul de creație, nu‑i mai eram supusă. Cel puțin nu atunci… Pentru că și eu cream la rândul meu.
Traducere din limba sârbo‑croată de Octavia Nedelcu
Colecția „Anansi. World Fiction” (coordonator: Bogdan-Alexandru Stănescu), Editura Pandora M
Foarte frumos scris, big like!