Road trip în România profundă

Bănică, Mirel. 2020. Prin România: Carnete de drum. Iași: Polirom.

Road trip-ul este o instituție culturală a modernității: o călătorie inițiatică într-o lume desacralizată, al cărei sens ți se revelează treptat. Însemnările lui Mirel Bănică, ocazionate de o lună și jumătate de străbătut drumurile țării la volanul automobilului, sunt rezultatul unei asemenea căutări. Autorul își propune să documenteze transformările României la trei decenii de la schimbarea de regim politic, așa cum se văd de la firul ierbii. În subtext, se mai ascunde și miza personală de a-și înțelege și a da seama despre propria traiectorie de viață, împărțită între țara de origine, pe care o părăsește de foarte tânăr și în care se întoarce după câțiva ani, și Elveția și Canada, unde își continuă studiile și ucenicia profesională.

O consistentă parte a cărții s-ar putea lesne intitula „Gulliver în țara știrbilor”, căci, fără să atingă subiectul delicat al corporalizării diferențelor sociale în post-socialism, reproduce întocmai reprezentările stereotipe ale omului simplu și vieții sale aparent anodine. Astfel, pensionarii care omoară timpul la mesele de șah din parcul Sloboziei poartă cu ei „un aer de serenitate amestecată cu mediocritate. Dulce, lejeră, lină și odihnitoare mediocritate” (p. 26). Dacă, în cazul lor, există circumstanța atenuantă a precarității, judecata se înăsprește, devine inchizitorială, la granița cinismului (și nu o dată dincolo de ea) când vine vorba despre tinerii pierduți ai micilor orașe: „un adolescent dezabuzat, cu o privire tâmpă, leșioasă” (p. 58); un „zombi lălâu” (ibidem); „toxicele vlăstare a 30 de ani de postcomunism”; „figuri lombrosiene” ale căror partenere „reușesc să-i întreacă în vulgaritate” (p. 114); „tinere machiate excesiv, care râd tare și fără rost, imprevizibil” (p. 28). Dezumanizarea nu lipsește din recuzita retorică a autorului. Cei și cele care nu se conformează așteptărilor sociale sunt „dovleci cu ochi de pește fiert și mașini germane” (p. 115), „păpuși cretine” (p. 28), o „faună” locală care își „marchează teritoriul la fel cum marchează câinii străzile pe care au obiceiul să se plimbe” (p. 114).

Surprinzătoare în aceste caracterizări nu este suspendarea neutralității axiologice (în definitiv, însemnările de călătorie nu sunt, și nici nu își propun a fi, tratat științific), ci lipsa de empatie. Refuzul obstinat al deschiderii către lumi sociale diferite ratează una din mizele posibile ale cărții: înțelegerea alterității. Cine sunt acei pierde-vară ireverențioși? Ce îi ține acolo, în mici așezări fără prezent și cu viitor incert? Ce se ascunde în spatele frondei și a gusturilor prea puțin burgheze? Cum arată România lor? O încercare, fie și timidă, de a pătrunde în intimitatea acelor lumi ar fi fost fără îndoială de preferat repedei aruncări a anatemei sociale.

Bogza, cu ale cărui scrieri de tinerețe autorul simte o înrudire spirituală (p. 8), îi cerea călătorului să fie pasionat de viață și nu de sine însuși; să iscodească neîncetat, să caute să înțeleagă și nu să judece. Din nefericire, o bună parte a „Carnetelor de drum” păcătuiește prin repetarea la sațietate a câtorva marote, dintre care se desprinde, prin frecvență și vehemență, marota kitschului. „M-am împotmolit în kitsch” (p. 86), notează undeva autorul și avem toate motivele să-l credem, căci un inventar al kitschului indicat ca atare, în felurite nuanțe, acoperă: palatele cu turnulețe ale romilor din Babadag („kitsch fabulos, ridicat la rang de artă”, p. 62); capitalismul sălbatic al anilor din urmă („kitsch fioros”, p. 56); magneții de frigider ai unui negustor lipovean („mici capodopere kitsch”, p. 83); ofertele turistice din Tulcea („kitsch agresiv și grosier”, p. 88); cutiile de pantofi ale unui magazin din Brăila („sclipitoare și kitsch”, p. 102); bisericile de țară în preajma cărora se găsește vechi echipament militar („kitsch [cu] o logică a lui”, p. 88); Palatul Culturii de la Iași (de un romantism „ușor kitsch”, p. 126); statuile din curtea Muzeului Țării Crișurilor de la Oradea (kitsch provenit din multiplicare, p. 210); exponatele unui târg de artă populară („kitsch-uri obișnuite”, p. 213); renovările clădirilor istorice din Herculane („kitschy”, p. 232); librăriile reinventate ca spațiu de socializare în vecinătatea cărților („un kitsch de circumstanță”, p. 220); ba până și niscai formulări proprii, căci „kitsch-ul este cea mai accesibilă formă de fericire” (p. 224). Sub incidența aceleiași atotcuprinzătoare etichete ar mai putea intra multe alte pasaje, pe care însă le omit, căci acolo kitsch-ul nu e menționat ca atare. Alte câteva idei repetate obsesiv în text sunt pierderea iremediabilă a culturii țărănești și a lumii care a făcut-o până de curând posibilă, invazia second-hand-urilor, înstăpânirea unor nouveaux riches fără cultură și sensibilitate estetică, puși doar pe căpătuială.

Dacă treci, însă, peste asemenea asperități etice, ideologice și stilistice, „Carnetele de drum” te surprind plăcut. Aflată pe nisipurile mișcătoare ale unei istorii imprevizibile, România profundă pe care Mirel Bănică o descoperă și ne-o împărtășește este o țară încă neașezată, o țară-palimpsest. Logici sociale aparent incompatibile coexistă și se întrepătrund, dând naștere unei culturi interstițiale. În această privință, jurnalul de călătorie excelează: paginile sale cartografiază riguros, dar fără emfază, straturile istorice succesive ale căror manifestări mai pot fi regăsite ca atare în micile orașe de provincie.

Dacă despre cultura materială arhaică se poate spune că a fost înghițită aproape cu totul de industrializare și urbanizare, uneltele, obiectele de decor sau podoabele de altădată supraviețuind astăzi doar pe rafturile împrăfoșate ale câtorva muzee etnografice, reziduuri ale lumii tradiționale mai pot fi găsite ici și colo. Mirel Bănică le descoperă mai cu seamă în piețele micilor orașe, unde fructe și legume cu alcătuire imperfectă păstrează gustul indelebil al produselor economiei de subzistență.

Urmează apoi lumea veche, multietnică și pluriculturală, pe care Dobrogea o ilustra cu prisosință. La Mangalia, un eveniment al comunității tătare ne introduce într-un spațiu istratian prin excelență, în care se cântă la buragan și se bate din tobe, se mănâncă baclavale și sarailii, se joacă dansuri vechi în așteptarea competiției și a fripturii de batal, iar oamenii poartă nume și porecle pitorești, precum crainicul Yașar Buze-Dulci. La Babadag, privirea înregistrează atât vestigiile otomane, geamia sau mormântul lui Saltic Baba, cât și spectaculoasele palate cu coloane și turnulețe pe care le-au ridicat în anii din urmă romii horahai. Totuși, însemnările arată că din peisajul cosmopolit al Dobrogei de odinioară au mai rămas doar insule de diversitate, căci politicile de asimilare și, mai recent, cântecul de sirenă al migrației în străinătate au dus la o întristătoare uniformizare etnică și culturală.

Următorul strat, probabil cel mai dens, este acela al socialismului. De altfel, într-o oarecare măsură, cartea de călătorii este despre raportarea la trecutul recent. Aici, Mirel Bănică evită judecățile apodictice, îmbrățișând o ambivalență fertilă. Mai toate orașele mici pe care le vizitează păstrează ruinele economiei socialiste (combinate, întreprinderi, hoteluri sau case de cultură) și memoria unei relative prosperități, acum pierdute. Nostalgia care răzbate pe alocuri din text, o nostalgie în egală măsură a autorului și a personajelor sale anonime, este dezideologizată și salubră. Ea are de a face pe de o parte cu tinerețea personală și pe de altă parte cu ordinea, coerența și predictibilitatea vieții de acum câteva decenii. Vorbele domnului Mitică, paznic de noapte al unui hotel din Turnu Severin, rezumă cum nu se poate mai bine micropolitica memoriei subiective, în care sensul trecutului este dat de circumstanțele vieții de azi: „Oamenii aveau bani, erau tineri și fericiți. Erau locuri de muncă peste tot și chiar dacă nu doreai să muncești, tot erai obligat să faci ceva. Acum totul e mort, totul se duce de râpă” (p. 248).
Cu toate că orașele s-au schimbat, iar viața a încăput pe alte coordinate, socialismul rezidual se întâlnește la tot pasul; obiecte, practici, discursuri și forme mentale care au supraviețuit contextului care le-a făcut posibile s-au integrat în textura vieții celei noi. De pildă, multe dintre muzeele cărora autorul le trece pragul reproduc întocmai marea narațiune a naționalismului etnocentric (p. 108) și practicile memoriale de dinainte de revoluție, în vreme ce muzeografii și casierii acționează în continuare ca stăpâni discreționari ai unor mici feude birocratice.
În ciuda acestor continuități, România profundă se transformă radical. Dispar cinematografele și librăriile, se închid fostele magazine universale, patrimoniul material urban se distruge lent, dar iremediabil sub presiunea dezvoltatorilor imobiliari și cu ignoranța sau complicitatea autorităților locale. Improvizațiile capitalismului incipient nouăzecist, precum talciocurile cu produse rusești și micul trafic de frontieră, se pierd în bună parte și ele (câte un dozator TEC sau o sifonărie de cartier mai rămân ca vestigii ale acelui timp revolut). Înflorește în schimb micul turism local, se înmulțesc magazinele cu produse ieftine din import, apar construcții improvizate, farmacii, covrigării, restaurante populare cu meniuri simple și lipsite de varietate. Pe lângă acestea, migrația masivă, influxul de capital și dezvoltarea economică fac posibilă apariția unor spații dedicate consumului rafinat, precum magazinele de delicatese, cafenelele cu cafea de origine și restaurantele cu specific occidental.

Comentariile despre transformări sociale sunt în general nuanțate și invită la reflecție. De exemplu, în gentrificarea și reinventarea orașelor Transilvaniei, Mirel Bănică vede potențialul pericol de a le văduvi de amestecul de Orient și Occident care le face atractive turistic. Eliminarea culorii locale le-ar transforma în rudele sărace ale unor burguri vestice de o mai mare complexitate arhitecturală și mai bine conservate. Un alt exemplu are de a face cu spiritualitatea vieții de zi cu zi. Observând că magazinul Emmaus de la Iași este mai sărac în obiecte funcționale decât Emmaus-urile din Vest, autorul glosează cu eleganță pe tema construcției sociale a carității și binefacerii: „cultura milosteniei în Orientul ambiguu în care ne aflăm […] este complet diferită de cea din Occident. La noi, milostenia e directă, simplă, brutală chiar, nu are nevoie de intermediari. Este bănuțul lăsat în palma săracului la poarta bisericii, spontan, [căci noi] nu ținem o contabilitate exactă a milei” (p. 135). Deloc surprinzător, având în vedere domeniul de competență a autorului, mai toate considerațiile referitoare la spiritualitate sunt pline de miez.
Într-o cultură literaturocentrică precum a noastră, dacă e să reiau nimerita formulă a regretatului Mihail Radu Solcan, „Prin România. Carnete de drum” constituie o apariție necesară și binevenită. Cartea este inegală, contradictorie și greu de clasificat, la fel ca societatea pe care o înfățișează și la înțelegerea căreia contribuie. Are însă meritul de a aduce la lumină fenomene sociale pe care altminteri le-am trece cu vederea fie pentru că sunt prea subtile să fie remarcate, fie pentru că, dimpotrivă, sunt îndeajuns de banale încât nu mai atrag nimănui atenția.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *