Linda Boström Knausgård: Bine ai venit în America!

A trecut mult timp de când am încetat să vorbesc. S-au obișnuit cu toții. Mama,

frate-meu. Tata a murit, așa că nu știu ce-ar fi zis despre asta. Poate ar fi zis că e ereditar. Ereditatea mi-a afectat din plin familia. Necruțător. Din generație în generație, tot mai mult, tot mai des. Poate că tăcerea era în mine de când m-am născut. Înainte ziceam lucruri care nu erau chiar logice. Spuneam că soarele strălucește când ploua. Că terciul de ovăz e verde ca o pajiște și că are gust de pământ. Spuneam că mersul la școală e ca o intrare în beznă, în fiecare zi. Sau ca și cum te-ai ține de o balustradă până ajungi iar acasă. Ce făceam când mă întorceam de la școala? Nu mă jucam cu frate-meu, fiindcă se închidea în camera lui și dădea drumul la muzică. Se baricada bine înăuntru. Se pișa în sticlele pe care le păstra. Doar pentru asta le adunase.

Tăcerea nu face nicio diferență. Să nu crezi altceva! Să nu crezi că soarele o să răsară dimineața, de astfel de lucruri nu poți fi sigur. N-am folosit carnețelul primit de la mama.

„În caz că vrei să ne comunici ceva“, mi-a spus.

Carnețelul era un fel de consimțământ. Un semn că îmi accepta tăcerea. Că mă lăsa în pace. La un moment dat o să treacă. Probabil o să treacă.

Mi-am plimbat mâna pe pervazul ferestrei, trasând linii în praful care mi se lipise de palmă. Am desenat un molid și un Moș Crăciun. Singurele lucruri care mi-au trecut prin minte. Gândurile vin foarte încet și ies la suprafață simplu și sacadat: așchia, felia de pâine, iazul.

Ți-am spus că noi locuiam într-un apartament? Nu aveam tangență cu natura, în afara parcului în care am văzut primul meu exhibiționist. Eram în vârful panoului de cățărări, iar bărbatul se afla jos. Mi-a arătat tot. Și-a scos pantalonii. Chestia lui era țeapănă și vineție. M-am uitat atentă la culoare.

Aveam prieteni, dar acum nu mai trec pe la mine. Au găsit alte apartamente de vizitat de când cu tăcerea mea. Înainte era plin de copii la noi acasă. Mama era o mare figură! La noi puteai să joci hochei, aruncând cu pucuri în ușile duble. Făcusem o rampă de skateboard până la bibliotecă, iar apartamentul era așa de mare, încât puteai să te dai cu rolele dintr-un capăt în altul. Parchetul se zgâria, dar era mai importantă joaca. Acum e liniște. Asta e o diferență.

Am încetat să vorbesc când maturizarea a început să ocupe prea mult loc înăuntrul meu. Eram sigură că nu puteam să cresc și totodată să vorbesc. Poate eram genul de persoană căreia îi plăcea să preia conducerea. Oricum, m-am bucurat să renunț la vorbit. Atât de mulți de care să țin cont. Atâtea visuri de îndeplinit. Vedeam că-și doreau ceva de la mine. Dar nu le puteam nicicum îndeplini dorințele. Nu chiar.

Aș fi putut vorbi despre mama. Dar am tăcut. Nu voiam să am zâmbetul ei ostentativ. Coafura ei perfectă. Dorința ei sa devin o fată frumoasă. Pentru ea, frumusețea era ceva deosebit. O trăsătură importantă pe care trebuia s-o cultivi, ca pe o floare. Să sădești semințele, să uzi planta, s-o privești cum crește. Aș fi putut fi exact ca ea. Sumbră, cu o strălucire interioară. Dar ceva îmi lipsea. Nu eram o forță a naturii, ca ea. Îndoiala îmi încolțise în suflet. Era peste tot. Își avea cuibul în șira spinării și de acolo se extindea în toate direcțiile. Simțeam cum pune stăpânire pe mine. Erau zile, nopți și apusuri scăldate în îndoială.

Traducere din suedeza de Roxana Dreve

Colecția ANANSI, coordonator: Bogdan-Alexandru Stănescu

Editura Pandora M

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *