Pentru călătorul neprevenit, parcurgerea Andalucíei, în anotimpul fierbinte, este o expediție pe o planetă incandescentă. În zona stâncoasă din nord, el rătăcește prin ținuturile setei, unde viața se destramă între voalurile mirajului, iar timpul se fărâmițează în pulbere. Către câmpia vălurită din sud, el realizează munca suplimentară a Vântului și Apei asupra unei geografii care se topește între granițele imaginarului, se diluează, devine reprezentare mentală, materie a poeziei și vis. Așa cum se întâmplă de obicei, înfățișarea fizică a regiunii te provoacă să o citești pe hărți paralele, cea împărțită în careuri matematice și spații sufletești. Se pare că omul își impune cu adevărat stăpânirea asupra naturii abia după ce își filtrează și depozitează reacțiile emoționale față de ea.
Vastă împletitură a temerilor cu dorința, apa mărilor andaluze a împins roțile culturii locale și a urnit osiile greoaie ale Istoriei. Peste curenții Mediteranei și ai Atlanticului și-au croit drum corsarii antici, în căutarea aurului din Tartessos, dar și velierele regale, în deschiderea Insulindiei hiperbolice. Pentru sute de ani, Andalucía a fost promontoriul de pe care se întrezăreau culmile lumilor posibile, care, dacă nu existau, trebuiau necesar inventate ; apa și vântul le-au făcut să apară, încetul cu încetul, dintre cețurile fanteziei, astfel încât au devenit reale și au putut să își reverse substanțele, aromele și poveștile prin porțile Sevillei, Malagăi și Cadízului. Navigația nu era, însă, pentru oricine. Mar chica ( marea frumoasă ) era doar obrazul senin al lui Mar Tenebrarum, căci Marea Mamă de lapte dulce a lui Michelet se putea transforma, dintr-o clipă în alta, în Noapte Cosmică, Haos elementar, din vortexurile căruia apăreau îngrozitoarele capete ale balaurilor și monștrilor acvatici. Nu întâmplător circula zvonul legat de caracatița cu opt tentacule a câte opt metri care străjuia lângă Algeciras, despre dragonul din Jaen, care păzea cornului Africii, sau despre arborele submarin ale cărui flori, înzestrate cu pupile, îi ofereau temerarului ocazia să descopere comorile din adâncuri. Pentru cea mai mare parte a marinarilor, Oceanul se întindea precum un pustiu de neguri și fantasme, prin care bântuiau lipsurile și boala, iar navigația era echivalentul terestru al voiajului peste apele timpului, pe luntrea lui Charon ; singură, moartea rămânea primul și ultimul timonier.
Agua dulce este cealaltă categorie de apă provincială. Este vorba, în special, despre rețeaua Guadalquivir-Guadalete-Guadiana, care împarte viață ogoarelor, latifundiilor de măslini și de viță de vie și își continuă călătoria, ca metaforă a Devenirii, printre soiurile și altoiurile literare, purifică, transportă sufletele și regretele. În vremurile de odinioară, întinsa Deltă creată de „El gran río, rey de Andalucíaˮ ( Góngora ) i-a atras pe fenicieni, pe greci și latini ; ridicată pe nisipurile „Odiseeiiˮ, înainte ca Hercule să rupă „lumea civilizatăˮ de „Libiaˮ barbară, cetatea Tartessos s-a desprins de țărmurile cronicilor lui Herodot și Strabon și a început să alunece în derivă prin narativul romantic medieval, în chip de „El Doradoˮ. Ultimele săpături arheologice îi îndepărtează și mai mult linia orizontului ; în apropierea localității Sanlúcar de Barrameda cercetări recente au scos la lumină rămășițele unei străvechi comunități atlantice, alte investigații urmăresc civilizația megalitică indigenă până pe coastele Galiciei, Liguriei și Irlandei. Dacă îl ascultăm pe Gaston Bachelard, Guadalquivirul a fost și cel dintâi învățător al provinciei, care i-a creat vorbirea articulată și i-a alfabetizat speciile. „Aceste râsete, aceste gângureli sunt, se pare, limbajul copilăresc al Naturii. Prin râu vorbește Natura-copilˮ, scria criticul francez. În mersul liniștit, epopeic, al corăbiilor romane către Meseta Central, dialectul ginților a integrat zgomotele, fâșâiturile și vâjâielile râului într-o curgere vocalică, sistematizată gramatical pe vremea în care râul a fost divizat pe canale care au însuflețit livezile cu fructe.
Spre deosebire de „apa naturalăˮ„sălbaticăˮ, care trezește reflexul „prelucrăriiˮ, cea „artificialăˮ slujește întâlnirilor romantice, justifică orgoliul și creativitatea. Am putea spune că „apa care stăˮ nu este, eminamente, istorică, ci estetică și filosofică, este „apa frumoasăˮ, cu valoare contemplativă, sens cosmic și narcisist, care amplifică frumusețea naturii. Pe timpul nopții, în tăcerea care „îngreuneazăˮ apa, care „ coboarăˮ, steaua cerului plutește ca o insulă sau un ochi lichid. Pentru a înțelege originalitatea tehnicilor de transport și circulație a apei artificiale, trebuie să ne îndepărtăm, însă, de valea Guadalquivirului și să ajungem la poalele munților Sierra Nevada, la Generalife – în Patio de Los Leones, printre arcurile căreia soția ultimului emir nazari, Zorayia, se întâlnea cu comandantul gărzilor. Fântâna arteziană și lacul din Alhambra nu materializează doar un fragil echilibru între lumina soarelui – care îmbracă saloanele vecine, reflectată din apă – și obsesia simetriei, ci și ideea Paradisului terestru ; ea posedă semnificația Oazei peregrinilor arabi care navighează prin deșertul existenței, este Locul de popas și de recapitulare personală, clipa-celulă a Timpului și apex magic al adunării văzutelor cu nevăzutele.
Apele andaluze nu înseamnă mare lucru în lipsa vânturilor ; ele i-au adus, în realitate, faima de altădată. Trebuie să ne îndreptăm atenția, prin urmare, asupra Cadíz-ului, un fel de „Windy Townˮ hispanic, vatră a semințiilor Aerului ; pe ulițele bătrânului Gadir, palele tempestei se desfac și se ciocnesc, se regăsesc și modelează percepția. „Gaditanii știu tot atâtea despre vânt, câte știu granadinii despre apăˮ, se spune prin partea locului ; ei se bucură de poniente, care aduce mirosul viilor apusene, se feresc de curenții marini și luptă împotriva africanului sirocco. Levantul a ridicat mereu probleme. Vijeliile de pe coastele marocane, care i-au naufragiat odinioară pe grecii homerici, aduc cu ele uscăciunea, deprimarea și nervozitatea nisipurilor. Sirocco este vântul-pedeapsă, care se furișează din măruntaiele pământului pe o sută de guri și trage omenirea înapoi, în terori imemoriale ; câinii turbați ai unei Uri subterane pornesc, dintr-o dată, în cavalcade monstruoase, duhuri cu brațe nesfârșite ajung să se încaiere, se lovesc și se vaită pe culoarele văzduhului, harpii și lupoaice din păduri inconștiente își caută prada în șuvoaie de ocări și blesteme care acoperă pământul. Pe neașteptate, furtuna se lasă, vâltorile se opresc, una după cealaltă. Oamenii primesc răgaz să își tragă suflarea, să-și repare casele, ai căror pereți întâmpină zefirul și despică, precum provele corăbiilor de altădată, coamele leonine ale curentului de aer.„Vânturile buneˮ au pornit să circule aici mai cu seamă dinspre legendele cosmogenetice arabe ; atunci când Divinitatea a creat Lumea cu toate ale sale – spune una dintre ele – El i-a dat zefirului aripi, ca să îl împuternicească asupra apelor, să le răscolească și să le ridice în fuioare. Vântul capătă înfățișarea unui mesager divin, înger al Vechiului Testament, care împarte povețe și pedepse ; din fluidul său, Divinul a creat calul arab, ușor precum șoimul.
Și astăzi mările andaluze continuă să transporte și să aducă, după compasul speranței ; bărcile pateras ale clandestinilor saharieni asediază, din nou, porțile Europei și solicită tot mai mult vigilența Gardei de coastă. În schimb, localnicii s-au gândit la foloasele ei moderne : turismul litoral, cu sorturile lui de atracții, yachtingul, windsurfingul, pe Costa de Luz, submarinismul, pe Costa Tropical – și au ridicat centrale cu numele zeului Eol. E timpul să părăsim, din păcate, toate acestea. Căldura se face tot mai mare, iar asfaltul se lipește de roțile automobilului. Din depărtare, Andalucia cea albă, cea roșie și verde continuă să își depene somnul, în timpul ce apa visurilor sale i se transformă, încetul cu încetul, în realitate.
