Grigori Slujitel – Zilele lui Savelie (5)

Tinerețea îmi trecuse de mult. Zilele iuțeau pasul. Venise vremea să culeg roadele a ceea ce semănasem, însă pe ce puteam eu să mizez? Eram plin de toate prostiile, ca o ladă veche și ruginită din magazia unei case de țară. Asta era toată recolta mea. Dar nu mi-am pierdut curajul. Singurul meu ochi scormonea depărtările de două ori mai ager, ciotul cozii mă avertiza de schimbarea iminentă a vremii cu mult înainte de prognozele oficiale, iar laba zdrelită, nemaiputând să simtă, lovea, la nevoie, dușmanul fără s-o doară.

Am coborât pe Basmannaia. Lumina zilei ardea, spre asfințit, în cupolele Sfântului Nichita Mucenicul. Bătea un vânt dinspre nord-vest, cu rafale de până la 7,2 metri pe secundă. Soarele ospețea din nou în constelația Leului. Asupra capitalei se abătea un front atmosferic masiv de presiune joasă. Situația internațională lăsa de dorit. Iar clocoteau lucrurile în Orientul Apropiat. Încă un adolescent american își trăsese un glonț în cap, după ce făcuse în prealabil la fel cu vreo zece-doisprezece colegi de clasă. Coreea de Nord ratase lansarea unei rachete balistice: încărcătura luase în înălțime, dar apoi se răsucise la o sută optzeci de grade și o pornise în picaj. Muriseră toți cei o sută cincizeci de ofițeri de la punctul de comandă și încă șase sute de țărani din satul cel mai apropiat. Popoarele se agitau și se răzvrăteau: unele se ridicau din genunchi ca să le îngenuncheze pe altele, unele credeau că pronia cerească le cere să le ia vecinilor pământul cu japca, iar pe ei să-i omoare. Și toate acestea erau învelite în ambalajul misiunilor spirituale mărețe și al predestinărilor tainice și sacre. Dar ce proroc citiseră oare? Pe ce table ale legii îi descifraseră profețiile mistice? Cu cât scrisul Domnului era mai neciteț, cu atât era mai sigură mâna celor care-i îndeplineau voia, asta o observasem eu de multă vreme. Se încheiau uniuni, se destrămau alianțe, se convocau adunări generale și se organizau congrese. Petrolul se ieftinea, aurul, în schimb, se scumpea. Sau invers. Iar în acest timp, din Antarctica se desprindea un aisberg de o mie de miliarde de tone, care plutea încet în derivă către zonele populate.

Moscova era un șantier. Zi și noapte, fără pauze și sărbători, se lucra mult și îndârjit. Obiectivele erau predate înainte de termen, se devansau graficele, se făceau liste de premii și se dădeau mustrări. Centrul vuia, gemea, tremura și bubuia de lucrări neîncetate. Solul nu rezista presiunii. Pe Bulevardul Iauzei avusese loc recent o alunecare de teren. Localnicii curioși se opreau la marginea râpei, scoteau telefonul și înregistrau diversele artefacte de sub picioarele lor: cranii, pietre de mormânt, roți de căruță, jobene și camizole pe jumătate putrezite, cruci, archebuze, panere, urcioare și candelabre. Un alt crater masiv se formase în cartierul Sretenki, în care nimeriseră un autobuz și două mașini, deși, printr-o minune, nu murise nimeni. La fel pe Ordînka, pe Lubianka și pe Dolgorukovskaia. Surpăturile se înmulțeau, în asfaltul străzilor și pe zidurile caselor apăreau crăpături largi, fracturi. Orășenii se speriau, autoritățile îi încredințau că situația e sub control.

Vacarmul te scotea din minți. Prin oraș goneau haite de câini înnebuniți, iar oamenii, chit că nu lătrau, nu se deosebeau prea tare de ei. Curba numărului de alienați mintal urca riguros. Clinicile și dispensarele psihiatrice nu mai avuseseră niciodată atâția pacienți. Erau aduși câte unul, în perechi sau în grup, ba chiar mulți locuitori ai Moscovei veneau de capul lor. Îmbrățișându-și și sărutându-și la despărțire rudele, își săltau în spate rucsacul impermeabil, își îndreptau ochelarii pe nas și treceau cu entuziasm pragul instituției medicale, hotărâți să nu-l mai calce niciodată, niciodată, niciodată înapoi.

Eu mergeam înainte. Pe zidul unui bloc atârna de frânghii un grup de artiști de graffitti care terminau de pictat portretul uriaș al unui mareșal. Nu socotiseră însă prea bine compoziția, așa că, în locul uneia dintre medalii, sclipea alb un aparat de aer condiționat, iar ochiul drept al eroului se nimerise chiar peste fereastra unui apartament. Când se deschidea geamul, mareșalul făcea jucăuș cu ochiul trecătorilor, iar dacă locatarul apartamentului ieșea cumva cu o mutră tristă să fumeze la geam, te cam treceau fiorii.

Am cotit și am intrat în parcul Bauman. Pe cer, strâmbându-se, dezvelindu-și dinții sau pur și simplu zâmbind lumii, se roteau romburile, triunghiurile și trapezele zmeielor. M-am rătăcit prin vâlcelele vineții ale parcului. Pe o bancă, o fetiță dormea cu mâinile împreunate stângaci pe piept, de parc-ar fi strâns în brațe o pisică care-i fugise în somn. Am privit în jur, dar n-am văzut nici o mâță. O femeie în șalvari de mătase făcea yoga: se pusese în cap și expira sacadat, zgomotos. Probabil sunetele parcului nu corespundeau întru totul necesităților ei spirituale, pentru că dintr-o boxă se auzea și bătaia valurilor la țărm. Pe malul iazului acoperit de vegetație1 moțăia un pescar, și din plasa pusă alături mă urmărea cu privirea lui tulbure și indiferentă un caras. Niște veverițe nevăzute m-au ocărât dintr-un brad. Într-un luminiș stătea o pisică tânără, atentă la manevrele mânuitorilor de zmeie. M-am apropiat de ea și m-am așezat alături, puțin mai în spate, și ea, fără să-și ia ochii de la cer, a spus:

— Ce crezi, ăla ar ține o pisică?

— Care ăla?

— Uite, ăla albastru cu coadă verde.

— Nu, bineînțeles. Ăla nu… Dar celălalt, da.

— Care celălalt?

— Cel care zâmbește roșu.

— Ești sigur?

— Fetița care doarme pe bancă e stăpâna ta?

— Nu. N-am stăpână.

— Și n-ai avut niciodată?

Ea a tăcut. Zmeiele executau pe cer figuri fantastice, și oamenii le încurajau pe mai multe voci.

— În primul rând, stăpâni au lucrurile, nu animalele. În al doilea rând, e o întrebare prea personală.

În aer mirosea a ploaie iminentă. În depărtare a bubuit un tunet. Ea s-a întors în sfârșit spre mine, m-a măsurat cam disprețuitor din cap până-n picioare și a adăugat:

— În al treilea rând, o să-ți povestesc mai târziu. Acum se pare că vine ploaia.

Un fior electric mi-a străbătut tot corpul la acest „O să-ți povestesc mai târziu“, din capătul ciotului de coadă până în ochiul nevăzător. Era deci promisiunea unui viitor împreună?

— Nu, nu te gândi la asta! Nu-ți promit nici un viitor împreună, a spus ea. Pur și simplu am nevoie să vorbesc cu cineva. Mă simt cam tristă.

— De ce te simți tristă?

— Așa. Dar văd că pe tine te-a scuturat bine viața.

— Da. M-a scuturat. Bine. Viața.

Vântul s-a întețit, și a început o ploaie deasă, piezișă. Parcul s-a golit, veverițele s-au risipit pe la casele lor. Femeia care făcea yoga a șters-o, cocoțată pe locul din față al unei biciclete-tandem. Zmeiele au șerpuit în jos. Fetița de pe bancă se adăpostise de ploaie sub streașina gheretei din apropiere, și în brațele ei se întorsese un dihor. Noi ne-am așezat sub un stejar și-i veneam de hac carasului pescuit, al cărui ochi mort privea lumea la fel de indiferent ca și pe vremea când fusese viu. Da, nu-i părea rău nici cât negru sub unghie că murise, și sunt sigur că fusese chiar bucuros să se jertfească de dragul apetitului nostru. Pescarul continua să doarmă în ploaie și nu observase furtul. Aparatul de radio din buzunarul vestei lui transmitea secţiunea allegro din concertul L’amoroso în mi major de Antonio Vivaldi.

În ziua aceea am aflat și eu ce e pentru mine.

Cum să descriu ce a urmat? O să vi se pară ciudat, dar i-am aflat numele abia după câteva zile. Nici eu nu m-am prezentat imediat. Acum nici măcar nu mai înțeleg cum ne adresam unul altuia. Vorbeam despre tot felul de lucruri, povesteam, dar cu sentimentul că nu aflăm ceva nou unul despre altul, ci doar ne amintim. Da, chiar așa. Ni se părea că pur și simplu uitaserăm ceva, iar acum ne aduceam aminte, și râdeam de cât fuseserăm de uituci. În general râdeam mult în zilele, anii și veacurile acelea. Și fără motiv. Era de ajuns să ne atingem unul pe altul cu mustățile, să ne atragă atenția vreun om cu mers ciudat sau un câine cu fizionomie serioasă sau pur și simplu să ni se întâlnească privirile. Și începeam să râdem. Fără motiv.

*Zilele lui Savelie(roman)

 Grigori Slujitel

 Traducere din rusă de Justina Bandol

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

ROMAN DISTINS CU  PREMIUL IASNAIA POLIANA 2019  — ALEGEREA CITITORILOR

„VOCEA PUTERNICĂ ȘI CALMĂ A UNUI MAESTRU.“ – EVGHENI VODOLAZKIN

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov,  ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“

Corriere della Sera

Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.

„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info

„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru

„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *