Grigori Slujitel – Zilele lui Savelie (4)

Așa am și făcut. Mi-a fost dat drept însoțitor un motan foarte tânăr pe nume Stafiduță, care pe drum mi-a explicat ce și cum e la ei. Ceata luase naștere cam cu un an înainte, pe bază de voluntariat. La început fusese condusă de doi părinți fondatori, pe care Stafiduță însuși nu-i mai prinsese, dar a căror amintire era încă vie. Aceștia hotărâseră să înființeze o adevărată comună pisicească, un liman al dreptății și îndurării într-un ocean de amărăciuni și răutate. Orice pisică orfană, nevolnică sau oropsită de soartă putea să vină aici și să se înscrie pur și simplu în grup: să-și sature pântecul, să bea apă curată de izvor și să-și dezmorțească oasele într-un joc cu mingea (fusese creat chiar un spațiu special pentru asta). La început, comuna avusese mare succes. Starețul local, părintele Policarp, era binevoitor față de animale. Pisicile veniseră singure, în perechi, ba chiar cu toată familia. Se adunau de pe ambele Basmannaia, de pe Aptekarski, Gorohovski, până și de pe Pokrovka. Un motan (întemeietorul, de fapt) venise din vestul îndepărtat, din celălalt capăt al orașului, unde se înalță zgârie-nori argintii. Fără să se teamă pentru sine sau pentru cei apropiați, pisicile nevoiașe se opreau în curtea bisericii din Elohovo, se instalau în subsol și rămâneau să trăiască aici.

Toată lumea considera că acea primă perioadă a vieții în comun fusese un adevărat paradis. Dar pe urmă ceva se defectase. Se zvonea că părinții fondatori se certaseră între ei. Nimeni n-ar fi putut spune precis de ce, dar umblau bârfe că motivul fuseseră viziunile diferite asupra orientării politice a cetei. Unul din ei, cel care era de baștină din cartier, insista asupra avantajelor unui regim autoritar, explicându-și opțiunea prin multitudinea amenințărilor externe (câini, clima aspră, foametea), cărora nu le putea face față decât o labă de fier. Distribuirea precisă a rolurilor în societate, subordonarea ierarhică și devotamentul neprecupețit față de cauza comună reprezentau garanția prosperității și securității grupului. Oponentul lui, care venise de dincolo de marele râu, considera, luând în calcul exact aceleași circumstanțe, că membrii cetei trebuie să aibă libertate totală de acțiune. Spunea că a supune felinele voinței unui singur individ, a le impune convenții sociale și a le insufla cultul datoriei e o ficțiune, o fantomă, o efemeridă și, la urma urmelor, e potrivnică însăși naturii lui Felis catus. Construcția unei verticale a puterii n-avea să salveze ceata în momentele grele, ci mai curând s-o distrugă, prin birocrație și prin transferul responsabilității pe scara ierarhică de la nivelurile de jos la cele de sus și invers (așa cum se întâmplă, de pildă, la oameni). Localnicul îi răspundea că nu e vorba de nici o „verticală a puterii“, că n-are în nici un caz de gând să construiască un aparat de conducere, să îngreuneze viața cetei introducând funcții, posturi și niveluri ierarhice. Avea în minte ceva mai simplu: să se numească pe sine șef (aici mutra lui lua o expresie bonomă, chiar compătimitoare), să-și aleagă ca ajutoare doi-trei cotoi isteți (aici adopta un aer conspirativ și se ridica ușor pe labe), iar pe cei care nu se supuneau să-i alunge. Cel venit de peste râu ciulise urechile și replicase:

— Deci, dacă înțeleg bine…

— Da, înțelegi foarte bine, îl întrerupsese celălalt și făcuse un pas amenințător înainte.

— Și cum are de gând noua căpetenie să procedeze cu prietenul său?

— Prietenul va afla numaidecât, răspunsese celălalt și se oprise și dintr-odată se întristase profund: înclinase capul într-o parte și oftase din toți rărunchii, ca și cum ar fi avut pe suflet povara unei suferințe foarte vechi, de neîndurat. Ei, Momus! Ce păcat! Ce păcat! spusese el amărât, apoi făcuse iar un pas înainte.

— Wilhelm, tu ești? întrebase Momus, dându-se înapoi spre perete. Nu te mai recunosc, prietene!

Wilhelm nu răspunsese nimic, dar în ochii lui, pe lângă tristețe, se mai vedea un punct negru cât o musculiță, un fel de semn care putea fi înțeles ca prevestirea unui act sadic greu de imaginat pe care se pregătea să-l săvârșească fără întârziere. Botul îi tremura, ochii păreau să i se scurgă de jalea care-i rodea inima. În spatele lui Momus se iviseră deodată trei motani, și el își dăduse seama că n-are unde să se retragă. Înlemnise o clipă și, clătinându-se ușor în spate, sărise brusc asupra lui Wilhelm, dar acesta apucase să se ferească, și Momus, din fugă, se izbise de perete. Wilhelm se năpustise asupra lui și-i trăsese o labă cu toată puterea peste față, încât i-o crăpase de la sprânceană până la bărbie. Momus răspunsese cu un atac precis prin fandare, sărise iute pe ferestruică afară și o zbughise din curtea bisericii. Wilhelm cu garda lui se repeziseră după el, dar Momus apucase să traverseze carosabilul și se făcuse nevăzut printre case. Nimeni nu-l mai văzuse niciodată. Wilhelm însă nu se bucurase decât scurtă vreme de putere deplină. După vreo două săptămâni îl ochise o băbuță singuratică, îl vârâse cu de-a sila într-o plasă de rafie în carouri și plecase cu el nu se știa unde.

— Pasiuni shakespeariene, am spus.

— Exact, a întărit Stafiduță.

Ce pot să spun? Umbra tatălui meu mă urmărise toată viața. Nici măcar nu m-am mirat prea tare auzindu-i încă o dată numele. Deși poate că eu fusesem cel care-l urmărise. Sau nu, ne urmăriserăm reciproc. Da, chiar așa, unul pe altul. Cercurile pe care alergam amândoi se îngustau, și curând urma să ne întâlnim chiar în mijlocul țintei.

În subsolul bisericii, unde ajunseserăm acum, se intra pe o ferestruică suficient de lată pentru o pisică și prea îngustă pentru un câine. Strecurându-te prin deschizătura aceasta, nimereai într-un coridor de piatră, care în scurtă vreme dădea într-o sală spațioasă, boltită, numită de toată lumea „salon“. Pe arșiță aici era răcoare, iarna era cald. În realitate, era o criptă: pe podea se aflau risipite lespezi vechi, pe a căror suprafață pe jumătate tocită se mai puteau descifra numele, funcția și anii de viață ai slujitorilor bisericii. Pe peretele din fund trecea o conductă de apă caldă, învelită într-un fel de vată, și în spatele ei se afla culcușul pisicesc. Mâțele dormeau claie peste grămadă. La început mi s-a părut că fiecare se așeza cum îi trăsnea, dar, de fapt, nu era chiar așa. Nou-veniții, cei bolnavi și adolescenții se culcau pe margine, apoi urmau cei în vârstă și motanii cu experiență, iar în centru dormeau reprezentanții aristocrației – Oliver și prietenii lui cei mai apropiați. Mie mi s-a făcut loc tot în centru – semn de mare cinstire. Nu știam prin ce câștigasem această onoare, dar la început nici nu prea m-a interesat.

Așa a început viața mea în curtea catedralei din Elohovo.

*Zilele lui Savelie(roman)

 Grigori Slujitel

Traducere din rusă de Justina Bandol

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

ROMAN DISTINS CU  PREMIUL IASNAIA POLIANA 2019  — ALEGEREA CITITORILOR

„VOCEA PUTERNICĂ ȘI CALMĂ A UNUI MAESTRU.“ – EVGHENI VODOLAZKIN

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov,  ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“

Corriere della Sera

Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.

„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info

„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru

„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *