Grigori Slujitel – Zilele lui Savelie (3)

Altă dată am nimerit, cine știe cum, pe Bolșaia Polianka. Era decembrie, ningea. Dangătul din clopotnița bisericii Grigorie Taumaturgul se revărsa peste străzi și străduțe. Ninsoarea se întețea și în scurtă vreme s-a transformat în viscol. Cerul s-a învălătucit de nori. Nu se vedea la zece metri în față. Zăpada mă îneca, simțeam că mă lasă puterile și mă așteptam la ce e mai rău. Înghețasem atât de tare, că nu mă mai puteam mișca. Semănam cu o statuetă de ceramică. Apoi o persoană m-a luat în brațe și m-a dus cu ea.

Noua mea stăpână mi-a dat de băut, de mâncat și m-a numit Kay. Stătea cu chirie într-un bloc mare de pe Bolșaia Polianka și o chema Galia. Tinerețea îi scăpăra în ferestre cu ultimele licăriri de adio. Toată viața fusese urmărită îndeaproape de spaima kilogramelor în plus (spaimă, trebuie spus, întemeiată). Era pasionată de yoga, de mâncarea sănătoasă și de snowboarding. În apartamentul ei locuia deja papagalul Iggy, care m-a primit, ca să fim drepți, pur și simplu urât. Trăia într-o colivie și de dimineață până seara se învârtea ca un nebun pe o stinghie, mă privea chiorâș cu un ochi și repeta la nesfârșit că sunt un prostănac. De altfel, spunea același lucru și despre stăpână-sa și chiar și despre sine. Încercările mele de a lega cu el o conversație, de a stabili măcar un contact minimal s-au soldat întotdeauna cu eșecuri. Iggy era complet inept ca interlocutor. În casă domnea o atmosferă nesănătoasă, apăsătoare.

Am fost însă dus la veterinar și mi s-au făcut alte vaccinuri. Vechiul meu prieten Igor Valentinovici și-a coborât ochelarii pe vârful nasului, a scos buza de jos în afară și a spus:

— Hm! Pe motanul ăsta parcă l-am mai văzut undeva.

Da, mi s-au făcut vaccinuri. În plus, stăpâna mi-a cumpărat un ham și a început să mă scoată la plimbare. Nu m-am supărat, pentru că era mai bine decât să stau în casă. Apoi a început să mă ia la serviciu.

(…)

Stăpâna mea lucra la un salon de înfrumusețare de pe Miasnițkaia. Mie mi s-a dat un loc lângă vitrină. Angajatele șlefuiau și ojau unghii, masau încheieturi și tălpi cu uleiuri aromate, făceau cauterizări care împrăștiau în tot salonul un fel de fâsâit și miros de piele pârlită. Clientele erau genul de fete bătrâne pe ale căror fețe chipul și asemănarea Domnului fuseseră corectate major. Era greu să-ți dai seama ce vârstă au – undeva între douăzeci și cincizeci. Erau reci și arogante, aveau buzele umflate peste măsură, de parcă le-ar fi înțepat o viespe, nasurile prea înguste, cu vârful avântat semeț în sus, și ochii răi alungiți spre tâmple. Ai fi zis că fața li se încheie în copci la ceafă și că, dacă atingi din greșeală încheietoarea secretă, masca are să se rupă și să se rostogolească foșnind prin salon, ca un balon umplut cu aer.

Îmi plăcea să-mi petrec vremea acolo. În ligheane pluteau petale de trandafir, pe pereți jucau reflexiile oglinzilor și ale instrumentelor – pe care eu, firește, mă străduiam să le prind. Gemetele și țipetele bolnăvicioase ale clientelor îmi mângâiau auzul: o cantitate mică de sadism inofensiv face bine la nervi. Dar apoi una dintre clientele importante a descoperit că are alergie la pisici. Nările i se lărgeau de dezgust, buzele i se strâmbau pline de venin și mijea ochii disprețuitor. Pe scurt, în puțină vreme n-am mai fost primit în salon.

M-am întors pe Bolșaia Polianka și am fost nevoit să-mi petrec zilele în compania lui Iggy. Atmosfera era insuportabilă. Papagalul se scrântise de tot. De dimineață până seara se admira în oglindă și doar în timpul acestor ședințe de narcisism mai păstra tăcerea. În rest, îi făcea pe toți prostănaci în toate felurile. Și nu numai atât. Ca să ne îndulcească orele până la întoarcerea ei acasă, stăpânei i-a venit ideea să ne lase deschis postul de radio Orfeu. Credeți-mă, a fost o mare greșeală. Da, mie-mi place mult muzica clasică, însă Iggy… Pe scurt, a decis că el e cântăreț. În viață nu-i mare bai dacă n-ai fost dăruit cu talent. E însă de o sută de ori mai rău dacă nu-ți dai deloc seama de asta. Câtă vreme radioul bâzâia Chopin sau Schuman, papagalul încă tăcea, dar abia dacă apucau să răsune primele măsuri din vreo arie de operă, că începea să răcnească și să țipe cât îl ținea gura. Își pusese ferm în cap să devină artist liric și era de neclintit în hotărârea lui. Se întrerupea doar în timpul scurtelor pauze de știri, dar apoi revenea cu forțe proaspete. Ah, cât de des lipsa de talent și hărnicia merg mână-n mână!

În ajutor ne-a venit tuturor, oricât ar părea de ciudat, vecina de deasupra, o bătrânică simpatică, care de mai bine de patruzeci de ani deplângea sfârșitul timpuriu al soțului ei. Poate că „a venit“ nu e tocmai cuvântul potrivit. Suferința o țintuise la pat, femeia aproape nu se mai mișca, și singura ei bucurie rămăseseră priveliștea orașului de la fereastră și epopeea lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut. Avea grijă de ea o studentă la teatru, care venea în fiecare zi în pauzele dintre cursuri, o ajuta prin apartament și-i citea romanul cu voce tare. Studenta lua prânzul în casă și de vreo două ori pe lună primea cadou câte-o bijuterie de pe vremea juneții bătrânicii: cercei cu chihlimbar, brățări și broșe cu turcoaze, pictate în tehnica Paleh1. Trăgea draperiile grele liliachii, mărea intensitatea căminului artificial din colțul camerei, se așeza cu picioarele strânse în fotoliu și se apuca de citit cu glasul ei profund și sensibil de contraltă. Căminul pufăia, fâșiile portocalii de hârtie care imitau flăcările se zbăteau în vatră, și ah, ce vesel săltau cârlionții pe care studenta și-i răsucea pe deget, răzbind cu greu prin peripețiile nesfârșitului roman!

Curgerea leneșă a cărții, cu meandrele și coturile ei nu prea dese, se apropia de jumătate, când de la etajul inferior au început să se audă tot mai deslușit țipetele lui Iggy. În primele zile, ele nu făceau decât să completeze, într-un anume sens, atmosfera intim-literară crepusculară din apartament. Dar apoi studenta a început să se poticnească tot mai des, să încrunte din sprâncene și să frece tot mai nervos între degete colanul primit cadou care-i atârna la gât. În sfârșit, n-a mai răbdat, a închis cartea cu un pocnet și s-a adresat tuturor și nimănui în particular:

— E neprofesionist.

Ma chére, încearcă să nu te lași distrasă, i-a răspuns bătrânica, ațintindu-și privirea în tavan. Atenția e nestematul fără preț din tezaurul oricărui artist.

Studenta s-a concentrat și a citit mai departe. Dar și papagalul a făcut la fel. Frazele proustiene se desfăceau în cuvinte, cuvintele în litere, iar literele începeau să plutească în semiîntunericul din cameră ca fideaua-alfabet în supă. Căutările timpului pierdut erau sortite eșecului.

Seara, stăpâna noastră a fost chemată la o discuție. Pe lângă bătrânică, îmblânzirea papagalului era solicitată de locatarii a trei alte apartamente vecine: din dreapta, din stânga și de dedesubt. Stăpâna a început să acopere colivia cu o cârpă, dar Iggy a perceput noua situație ca pe stadiul următor în procesul de achiziție a aptitudinilor vocale – etapa, să-i zicem, „nocturnă“.

În cele din urmă n-am mai putut să mă stăpânesc. Într-o zi, la radio se dădea L’amoroso. Ciulisem urechile și mă întinsesem pe spate, ca să recepționez mai bine fiecare notă a scumpului meu allegro. Iggy, parcă ghicind cât mi-e de dragă această bucată, s-a apucat să zbiere atât de dizgrațios, încât am sărit pe masă, am smuls cârpa de pe colivie și i-am spus răspicat: „Ajunge“. Papagalul a îndoit un picior și m-a pironit cu o privire plină de răutate. Tocmai mă întorsesem cu spatele, când a răcnit cât îl țineau plămânii:

— Prostănac, prostănac, prostănac!

În clipa următoare am trântit colivia de podea, am deschis ușița și cât ai clipi am strâns de gât pasărea neroadă. M-am uitat cum penele multicolore zboară prin toată camera și jur că nu m-a încercat nici cea mai mică mustrare de conștiință.

Nu mai puteam rămâne în această casă. Seara, stăpâna s-a întors de la serviciu, a deschis ușa de la intrare și, cu mișcarea obișnuită, mi-a închis drumul ca să nu fug. Am sărit însă peste piciorul ei și m-am năpustit pe scări în jos. Galia n-a alergat să mă prindă din urmă.

*Zilele lui Savelie(roman)

 Grigori Slujitel

Traducere din rusă de Justina Bandol

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

ROMAN DISTINS CU  PREMIUL IASNAIA POLIANA 2019  — ALEGEREA CITITORILOR

„VOCEA PUTERNICĂ ȘI CALMĂ A UNUI MAESTRU.“ – EVGHENI VODOLAZKIN

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov,  ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“

Corriere della Sera

Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.

„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info

„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru

„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *