Despre Corneliu Zelea Codreanu – studierea Mişcării Legionare prin abordare biografică

ÎN TOAMNA anului 2017 apărea în traducere românească (mult extinsă faţă de versiunea germană) biografia lui Corneliu Zelea Codreanu datorată istoricului austriac de origine elveţiană Oliver Jens Schmitt – Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“, traducere de Wilhelm Tauwinkl, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 455 p. Încercări de reconstituire a biografiei politice a liderului Mişcării Legionare au mai existat fie că au fost tentative hagiografice, fie demersuri circumscrise zonei academice, însă incomplete şi deficitare la capitolul contextualizare şi documentare. Cu puţin timp înainte de apariţia volumului semnat de Oliver Jens Schmitt, Tatiana Niculescu Bran publica Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, o scriere incitantă, dar mai degrabă romanţată şi de popularizare.

Spre deosebire de aceste apariţii editoriale în general venite din spaţiul autohton, cartea lui Oliver Jens Schmitt, profesor la Universitatea din Viena şi preşedinte al Secţiei filosofic-istorice a Academiei austriece, iese în evidenţă prin monumentalitate, masivitate şi prin rigoare. De altfel, a fost nevoie de aproximativ un deceniu pentru ca volumul să fie defintivat: munca de documentare – într-adevăr remarcabilă – a presupus mult timp, la fel ca şi coroborarea surselor istorice; în plus, manuscrisul a fost supus unor dezbateri preliminare în medii specializate, profesioniste. De asemenea, trebuie spus că se simte în lucrarea rezultată formaţia iniţială de bizantinist a autorului, care a luat în serios şi a analizat în volum inclusiv dimensiunea creştin ortodoxă (chiar dacă uneori deformată, coruptă) care se degajă din comportamentul şi discursul lui Corneliu Zelea Codreanu, aspect care nu elimină Legiunea Arhangelul Mihail (Garda de Fier) din rândul mişcărilor fasciste şi totalitare. De altfel, interesul mai vechi al autorului pentru mişcarea legionară şi pentru Codreanu a fost stârnit şi de afirmaţia reputatului istoric al fascismului european, Ernst Nolte, care în anii 1960 susţinea că Legiunea a fost, probabil, „chiar cea mai interesantă şi mai complexă dintre toate mişcările fasciste“ (p. 330). Pe lângă documentele istorice „clasice“ – materiale de arhivă provenite de la poliţie, Siguranţă, Jandarmerie, Ministerul de Interne sau rapoarte diplomatice austriece, franceze, poloneze, albaneze, britanice – volumul se întemeiază şi pe numeroase imagini, fotografii etc. (multe reproduse şi în ediţia românească) înfăţişându-i pe C.Z. Codreanu şi pe apropiaţii săi ori ilustrând mesajul politic, propagandistic al Gărzii de Fier în ansamblu. Aceste surse iconografice sunt interpretate şi comentate într-un mod remarcabil, scoţând în evidenţă o dată în plus demersul istoriografic complex al lui Oliver Schmitt.

Pentru a-şi defini câmpul de cercetare şi a-şi justifica abordarea biografică a studierii istoriei Legiunii Arhanghelul Mihail, cercetătorul austriac a pornit de la observaţia că atât în istoriografia străină, cât şi în cea românească aproape că nu s-a făcut vreo diferenţă între mişcarea legionară şi conducătorul ei, „Căpitanul“ C.Z. Codreanu. Or, remarcă Oliver Schmitt, „o abordare biografică arată însă că aceste două elemente nu se suprapun, că există o diferenţă între masa revoluţionară, ostilă sistemului [politic], de la sfârşitul anilor 1930 şi micul cerc de mistici fanatici din jurul conducătorului“ (p. 330). Nu a fost o diferenţă absolută, dar sublinierea existenţei acestor două entităţi i se pare autorului esenţială pentru interpretarea istorică de astăzi.

Cartea are aproape 50 de secţiuni care în general respectă criteriul cronologic, iar în final prezintă o încercare de interpretare a biografiei lui Codreanu într-un context mai larg, european. Oliver Schmitt a acordat o atenţie specială familiei lui Codreanu, în special tatălui, Ion Zelea Codreanu, profesor de germană, antisemit la rândul său, coleg de partid înainte de 1918 cu A.C. Cuza şi Nicolae Iorga (de altfel, marele istoric a şi găzduit în Neamul românesc mai multe articole ale bătrânului Codreanu). Ajungând aici, trebuie spus că volumul prezintă o imagine nu tocmai comodă pentru cei care au idealizat atât perioada interbelică, cât şi figuri importante ale vieţii culturale şi politice. Oliver Schmitt demonstrează că a existat un sprijin important pentru Corneliu Zelea Codreanu venit de la diverşi politicieni conservatori, de la tabere din marile partide (PNL, PNŢ), de la ofiţeri superiori (inclusiv generali), aristocraţi etc. Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu au fost adevărate eminenţe cenuşii ale mişcării legionare (p. 101), iar establishmentul conservator, la fel ca notabilităţile din Iaşi şi Bucureşti, l-au susţinut pe Codreanu, văzut fie drept contrapondere la stânga procomunistă sau cosmopolită, fie ca aliat util în situaţii de conjunctură. Nu în ultimul rând, „Căpitanul“ s-a bazat chiar şi în momente electorale pe reţeaua de mănăstiri ortodoxe din Moldova (Văratec, Agapia, Neamţ etc.); privind şi în postcomunism, Schmitt observă că „Biserica Ortodoxă Română nu şi-a analizat până astăzi, în mod cuprinzător, relaţia cu Codreanu sau cu mişcarea legionară în ansamblu“. (p. 329).

Codreanu s-a identificat de la bun început cu antisemitismul violent, iar programul lui, cel al unei comunităţi etnice omogenizate şi nivelate social, „a pregătit în România persecutarea şi masacrarea populaţiei evreieşti, iar mai târziu s-a manifestat în politica regimului naţional-comunist de sub Ceauşescu“ (p. 365). Studiind atent documentele perioadei interbelice, autorul conchide că violenţa politică nu a fost un apanaj al lui Codreanu şi al mişcării sale (pp. 356-357); din cauza violenţelor electorale, provocate şi de alte partide, a rezultat o stare de spirit a linşajului. „Codreanu şi adepţii săi au alimentat considerabil o asemenea stare de spirit“, dar ei au fost „produse ale timpului şi societăţii în care trăiau“. În opinia lui Schmitt, pentru această cale spre violenţă extremă, „Legiunea poartă o parte din vină…, dar vinovate se fac şi elitele şi instituţiile centrale ale României mari, al cărei monarh a instituit, în decembrie 1937, un guvern declarat antisemit, din care făceau parte intelectuali de frunte ai ţării…“ (p. 357).

Cu siguranţă anumite afirmaţii vor stârni, dacă nu au stârnit deja, contestări; de pildă, aceea în care istoricul austriac susţine că C.Z. Codreanu „a pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană şi cea naţional-comunistă – iar aceste trei sisteme au înfăptuit, desigur în moduri diferite şi în contexte politice diferite, ceea ce propagase el“ (p. 362). Schmitt constată că toate dictaturile au proscris memoria lui, dar nu şi ideile sale care au hrănit până în postcomunism modele sociale antioccidentale, colectiviste, antidemocratice. Anumite comparaţii făcute în carte sunt nonconformiste şi nu vor fi pe placul unei stângi radicale pudice: de pildă, Schmitt susţine că „în decembrie 1922 România a trăit echivalentul tulburărilor studenţeşti de la 1968 din Europa occidentală“ (p. 54); or, „generaţia 1922“ a fost una antisemită şi l-a avut drept conducător pe Codreanu.

Pe de o parte, prin reconstituirea biografiei lui Codreanu, Oliver Schmitt face şi o schiţă de istorie socială şi chiar politică a interbelicului (p. 62), pe de altă parte, prin acest volum contribuie, poate fără să îşi fi propus, la reabilitarea în general a genului biografic în istoriografia autohtonă, stimulând şi pe alţi istorici să se angajeze în astfel de întreprinderi temerare.

 

Articol apărut iniţial în revista Apostrof, nr. 1, 2019.

http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n1/a8/

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *