Anişoara Odeanu şi lada de zestre

Doamnă a literaturii bănăţene, simbol al eleganţei, rasei şi clasei, distinsă, rafinată şi cultă, Anişoara Odeanu (cu identitatea reală Doina Stella Graţiana Peteanu), a cărei acoladă existenţială se întinde între Pădureni (jud.Timiş) şi Lugoj, se ţine de Banat, înveşnicind, după modelul blagian, satul din pusta bănăţeană istorică, exploatând, în folos cultural, etnografic, documentar, antropologic şi afectiv zestrea rurală nealterată, originară şi originală, conservatoare de tradiţie. Cu un puternic sentiment al apartenenţei la satul bănăţean de tip Axis Mundi, fără a face uz de proverbiala fală proprie locuitorilor din arealul geografic amintit, Anişoara Odeanu se centrează pe dulcele lirism-idilism capabil să recupereze, să restaureze şi să repună în lume, la modul lăut-primenitor, un topos central-european (fascinaţia Mitteleuropei) care se pretează la Poveste. Deloc întâmplător, relatarea duioasă, blândă şi plină de nostos (foarte asemănătoare cu ceea ce critica de specialitate a numit, în cazul lui Nică a lui Ştefan a Petrei, ,,copilăria copilului universal”), se calează pe preocuparea pentru frumos şi pe energia debordantă a autoarei, ale cărei pagini, inspirat scrise (detaliul de tip ,,chilim”-lucru de mână popular, ce aduce cu celebrele figuri geometrice din covorul lui Henry James), celebrează viaţa, văzută şi din perspectiva extinsă a activităţii sale publicistice consistente la revista cu un nume predestinat: ,,Viaţa”.

Că e Pădureni sau Valea Lungă (cu varianta Valea Lungă Română, sat inclus în comuna Coşteiu), Anişoara Odeanu, născătoare de lumi feerice (văzute prin ochii copilei Steluţa, alter ego-ul scriitoarei), cea care scrie cu patos, cu drag şi dor, cea care atribuie locului atributele excepţionalului, duce gestul simbolic până la a pune pe harta literaturii un topos cartografiat geografic, în care natura (în strânsă legătură cu supranaturalul şi cu credinţele populare care derivă din acesta), devenită personaj, are un rol bazic. În cazul Steluţei Băiaşu, vizitarea satului Valea Lungă în vacanţele de vară echivalează cu un ritual iniţiatic, la care iau parte, între alţii, bunica şi bunicul, ultimul, un chip iconic similar celui din povestirile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea sau în Dumbrava minunată a lui Mihail Sadoveanu.

Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă prezintă avantajul că se poate citi la orice vârstă, suplinind astfel, ,,clasiciza(n)ta” de-acum, nevoie de Poveste. De la bun început, ceea ce captează atenţia e, în termenii propuşi de un alt scriitor bănăţean consacrat, l-am numit pe Ion Marin Almăjan, ,,fascinaţia ţinutului”, la care se adaugă înalta ţinută intelectuală a făuritorului de Poveste. Anişoara Odeanu stă la originea unor poveşti ,,materne”, spaţiu securizant, în care cititorul pătrunde cu veneraţie. Din perspectiva naratorului, relatarea e plasată la începutul secolului al XX-lea, în anii premergători Primului Război Mondial şi după aceea, însă povestea din interiorul poveştii, ce o are ca eroină principală pe Katinka (,,Sunt curioasă să cunosc lumea şi îmi place să mă gătesc.” -p.182), fiică de conte şi contesă, cu al cărei destin protagonista Steluţa (12 ani) are tendinţa de a se identifica (la o zi după moartea Katinkăi, se naşte Steluţa, în anul de graţie 1918), merge înapoi în timp, undeva la finele secolului al XIX-lea, el însuşi un cronos fascinant ce-şi lasă amprentele temporale pe meleagurile bănăţene.

Ca şi autoarea cărţii, personajul Steluţa procedează la gestul recuperator, mergând pe firul poveştii şi al relatărilor orale pe care le provoacă şi stimulează la interlocutor, fapt ce face din ea un autentic împătimit după zestrea cultural-folclorică a locului. Intervalul astfel delimitat, la rându-i purtător de poveste, devine un veritabil fundal pe care are loc ritualul actului reconstitutiv. Amestec de real (Valea Lungă, cu ale sale valori culturale perene, fiind un autentic punct de plecare) şi de ficţional, Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă e o formă de evaziune. La Anişoara Odeanu (care nu imaginează ,,neutru”, ci se autoplasează în interiorul poveştii, trăind-o), geografia face istorie, istorie consemnată acribic şi sublimată alchimic în poveste. Nu puţine sunt momentele când scriitoarea idealizează idilicul, investind satul bănăţean cu valenţe magice. Ceea ce constituie o realitate de netăgăduit surprinsă în Poveste este multiculturalitatea Banatului, etnicitatea sa extinsă. Steluţa, provenită dintr-o familie de români (şi aici e prezentă tendinţa Banatului de a ,,absorbi” şi celelalte ,,gene” ale provinciilor istorice –bunicul având origini moţeşti-ardeleneşti, identificabile în caracterul şi în temperamentul personajului), vorbitoare de maghiară, descoperă povestea Katinkăi –personaj absent– din relatările lui Jolán mama, singura supravieţuitoare dintr-o familie de unguri care a slujit la castelul din Valea Lungă –reper fabulos- în care locuia pe vremuri Katinka şi ai săi, precum şi frânturile de destin ale fiecărui personaj în parte. Ceea ce e tipic naratorilor din carte (Jolán mama –ale cărei intrări în şi ieşiri din poveste se produc secvenţial, conectând astfel cititorul la realitatea timpurilor relatate-, Steluţa, bunicul, Kocsis néni sau Hőldes Géza, administratorul castelului, doctorul Müller ş.a.) e înzestrarea naturală de a povesti, cursivitatea, logica ideilor, bogăţia detaliilor, simţul limbii şi al frazei, calităţi de care se fac ,,vinovaţi” doar povestitorii profesionişti, aşa cum sunt ei denumiţi în studiile de folclor şi de teorie literară. Indiferent însă de statutul povestitorului şi de condiţia sa socială sau de impactul pe care îl are asupra sa rememorarea, el se simte bine în poveste (a se vedea în acest scop valenţele terapeutice ale imaginarului), poveste care, volens-nolens, aduce cu sine doza de subiectivitate a fiecărui personaj care i-a cuvântul (se conservă astfel şi originalitatea celui necizelat prin cultură).

Anişoara Odeanu ridică provincia culturală a Banatului la rang de Centru sau de Capitală. Ea nu se mărgineşe doar la a consemna o ruralitate arhaică (opusă citadinului şi civilizaţiei) ce contribuie decisiv la conturarea identităţii multiple a locului, ci, în ton cu rafinamentul şi cu erudiţia care o caracterizează, propune şi toposuri elevate (zugrăvite în nuanţe baroce, de unde şi unda de estetism pe care o propagă reflecţiile sale în materie de calofilie): castelul, saloanele, pavilionul de vânătoare, pădurea de la Valea Lungă, călătoriile Katinkăi prin Imperiul Austro-Ungar (Viena, Budapesta), dar şi în marile oraşe ale Europei (Paris, Londra), astfel încât asistăm la intersecţia unor lumi diverse (a căror graniţă este imposibil de trasat), ele însele purtătoare de valoros bagaj cultural-identitar: ,,Cine minţea oare şi cine spunea adevărul?” (p.78). La fel de importante sunt personajele (conţi, contese, baroni şi grofi, slujitori şi oameni de rând care înflăcărează imaginaţia -a se vedea ţiganca expertă în chiromanţie, care îi citeşte Katinkăi viitorul), readucerea în actualitate a stilului aristocratic de viaţă, dublate de cochetăriile (lexicale) ale Anişoarei Odeanu şi reflectate în descrierile amănunţite de interioare sau în codurile vestimentare ale epocii: ,,Ce înseamnă să ai haine frumoase!” (p.43)

La Anişoara Odeanu povestea generează povestea. Deşi copila Steluţa e încă la vârsta inocenţei, raportarea sa la Poveste se face din perspectiva omului matur. ,,Adaptarea” sa la cele relatate de doica Jolán mama o determină să devină parte din Poveste. Intrările sale în rol au la origine fascinaţia modelului (Katinka), dar şi disconfortul vizavi de identitatea sa reală (anonimă în cotidian), ce pare să nu o mai ,,încapă”: ,,[…] semănam cu Katinka.” (p.43). Dacă Steluţa (,,o fiinţă din altă lume.” (p.97), ce ,,Are sânge unguresc –fierbinte…” -p.153) nu reuşeşte de fiecare să intre în pielea personajului Katinka, o face însă cu succes în hainele personajului, pe care şi le croieşte fie în baza faimosului tablou în mărime naturală (pictat de Béla, fiul lui Jolán mama şi a grădinarului Gyula), pe care-l descoperă fascinată printre ruinele pavilionului de vânătoare unde alesese să-şi petreacă ultimii ani din viaţă doica, fie din relatările celor care au cunoscut-o direct.

Ca şi Anişoara Odeanu, pentru care scrisul e sinonim cu bucuria de a fi, personajul de sine creat Steluţa se vrea ,,altfel”, ieşire din rând şi din tipare, nesupunere la canon. De aici şi puternica personalitate a copilei, îndărătnicia, înverşunarea, voluntarismul, propensiunea spre aventură şi dorinţa ei de a şti (definitorii şi pentru Katinka), calităţi care slăbesc în forţă atunci când îşi revarsă dragostea asupra animalelor de companie (vezi pisica Csacsi moştenită de la Katinka), ,,călcâiul” său vulnerabil.

Cum orice relatare sau poveste din interiorul poveştii (artificiu narativ ce aminteşte de tehnica păpuşilor Matrioşka) îşi conţine doza de subiectivitate, orice narator cu care Steluţa vine în contact şi cunoaşte povestea (cu final tragic a) Katinkăi are tendinţa de a supralicita: de aici credinţele populare conform cărora castelul în care a locuit familia Katinkăi (castel incendiat, după unii, în urma unei revolte populare, după alţii ,,opera” lui Jolán, care se răzbună astfel pentru toate dramele pătimite şi asupra sorţii vitrege) ar fi bântuit de fantoma acesteia, la fel şi istorisirile –preluate de folclorul local- cu tentă de basm despre găina cu ouăle de aur aciuată la castel, vedeniile Steluţei sau credinţa bunicii în superstiţii sau în reîncarnare. Toate acestea sunt menite să potenţeze misterul, la fel şi toposurile cu valoare de unicitate ce ţin de vatra arhaică a satului. Între ele, cimitirul, loc în care Steluţa o reîntâlneşte pe solitara Jolán: ,,Era frumos acolo şi linişte, parcă şi cimitirul se bucura de ziua senină de vară; poate, m-am gândit, prin iarba şi florile lui care se hrăneau din trupurile morţilor, morţii se întorceau în altă formă la lumină.” (p.84)

Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă se doreşte o scriitură tonică, în ciuda opiniilor diferite ale bunicăi Steluţei (personaj ursuz, închis, refractar la sentimentalisme), conform căreia impactul poveştii asupra nepoatei sale ce o are în centru pe Katinka este unul cu potenţial de traumă (consecinţa fiind coşmarurile Steluţei) sau declanşator de varii bizarerii comportamentale: ,,-Tu nu vezi că Steluţa s-o smintit, dacă o laşi să asculte poveşti de la toate toantele. Acuma înţeleg de ce îşi ia aerele acelea distinse şi se tot duce în salon să se uite în oglindă. Vrea să fie contesă.” (p.81)

Poveştile în care se iniţiază simbolic Steluţa (o bună cunoscătoare a spaţiului cultural român, german şi maghiar) au un rol paideic, formator, ele acţionând asupra sa ca nişte veritabile lecţii de viaţă, uneori mai puternice decât cunoştiinţele dobândite în şcoală prin educaţie. Deosebirea dintre ele constă în faptul că cele dintâi nu sunt filtrate după criteriile raţionale. Între naivitatea şi candoarea mărturisirii, Steluţa îşi justifică ,,transpunerea”: ,,Mie îmi place să ascult poveşti…” (p.86). Pentru a da savoare relatării, Anişoara Odeanu introduce în discursul personajelor sale (îndeosebi a celor de origine maghiară) comicul de limbaj, stâlcirea limbii române (vezi cazul lui Jolán mama), diminuând astfel din dramatismul şi din tensiunea relatării. Ceea ce rezultă e o binevenită pată de culoare lingvistică: ,,Eu frica am numai de ominile rău sau de care prost. […] Eu învaţat stau la padure. Eu nu singur, tu vazut Csacsi, asta trage de la Csacsi, mâţul de la Katinka. Chind face afară padurea întunecos şi chind bate vântul printre pomii, dacă la mine urât, eu iau lampa şi merg cu Csacsi la odaia mare la portretul de la Katinka şi eu vorbesc la Kati a meu şi el zâmbeşte la mine. Atunci eu întreb pe Csacsi: <<Cine asta, Csacsi?>>. Csacsi se uită la Katinka şi la mine şi zice <<Miau>>. El înţelege ce întreb, dar ea nu ştie vorbeşte.” (p.85)

De un anume exotism ţin şi formele dialectale ale graiului bănăţean (,,bănăţenisme”) cu care Anişoara Odeanu îşi ornează discursul (în opoziţie cu limbajul literar şi îngrijit al Steluţei-fata-de-la-oraş), prilej de a introduce cititorul în realitatea lingvistică a vestului de ţară:  ,,pră”, ,,geţuntaifăl” (p.17), ,,slană”, ,,oţâră paprică iute în zupă” (p.20), ,,Ogoaie-te”, ,,răchie”, ,,ţoiul”, ,,repauzează” (p.21), ,,hodineşti” (p.22), ,,lapte covăsit” (p.24), ,,paori” (p.25), ,,cocia”, ,,fişpanu’ ”, ,,nime’ “ (p.27), ,,celău”, ,,ceică”, ,,îs” (p.28), ,,zbici”, ,,beteag” (p.29), ,,bolânzi” (p.30), ,,puni”, ,,crofne”, ,,Să nu puni”, ,,pui ponuit” (p.31), ,,şpoarhert” (p.39), ,,muroni” (p.40), ,,cuină”, ,,blidu” (p.42), ,,să lucri”, ,,te sfădeşte” (p.44), ,,cipche”, ,,cotăriţa”, ,,părădăisile”, ,,piaţ”, ,,Numa’“, ,,buna” (p.45), ,,mâţă”, ,,mârtac” (p.47), ,,bumb”, ,,farbă” (p.48), ,,oftomobilu”, ,,proţăs”, ,,suduia” (p.50), ,,Dărânaţi” (p.51), ,,zwickeri”, ,,hohţilindăre”, ,,şmucuri” (p.52), ,,măimucă” (p.53), ,,ţuţ-lul”, ,,pigluite”, ,,prograde” (p.54), ,,or sfădit-o” (p.56), ,,celuit”, ,,mumă-sa”, ,,şloguiască” (p.57), ,,şoadă” (p.59), ,,ai căpiat?” (p.60), ,,ştafir” (p.61), ,,taica”, ,,duşagul” (p.62), ,,slobod”, ,,făloasă” (p.65), ,,tănier”, ,,poneavă” (p.78), ,,faină”, ,,bolânzit”, ,,Chimeşa” (p.80), ,,canta” (p.82), ,,tortă” (p.104), ,,preumblat”, ,,părădăişi”, ,,uiagă”, ,,tehue” (p.105), ,,boscorodind” (p.106), ,,glaja”, ,,ţâră”, ,,şpais” (p.109), ,,şolocaturile” (p.110), ,,ştampelul” (p.125), ,,şcătula”, ,,zupă de păsulă” (p.139), ,,să mânce”, ,,şol”, ,,raina” (p.140), ,,obleţi” (p.141), ,,goştii”, ,,îs” (p.145), ,,şlaier” (p.146), ,,fărşang” (p.181), ,,schipând” (p.196), ,,sâmt”, ,,betejesc” (p.197), ,,celaiul” (p.221), ,,bulendrele” (p.222), ,,cotăriţe” (p.223), ,,cucuruz” (p.224), ,,pilăriţă” (p.230), ,,stelajer”, ,,câta” (p.231), ,,şloguieşte” (p.238), ,,ficior”, ,,bumbul de la laibăr” (p.251-252), ,,mâţ” (p.254), ,,poteacă” (p.255), ,,să-i celue”, ,,să merem” (p.259), ,,ţuc”, ,,gat” (p.261).

Plăcerea lecturii, în cazul cărţilor Anişoarei Odeanu (care prind ,,rădăcini” şi se dezvoltă cel mai bine pe sol rural, satul fiind un univers al orice posibilului, oferind condiţii optime poveştii), capătă valenţe noi, nebănuite. Scriitoarea e o veritabilă făuritoare de metafore, cadrul domestic al poveştii pe care o imaginează plasând-o în rândul scriitori înzestraţi: ,,[…] trăsura a cotit, treceam printr-o alee pavată cu pietriş mărunt, am putut vedea numai partea de jos a castelului, pe atunci în alb, graţios şi măreţ în stilul lui austriac, cu arcade la uşi şi ferestre – care erau alcătuite fin din gemuleţe mici – cum e şi pavilionul de vânătoare. Acest stil pe mine mă făcea totdeauna să mă gândesc la balurile de la curtea imperială şi la valsurile lui Johan Strauss.” (p.91)

Anişoara Odeanu stăpâneşte la nivel de detaliu arta naraţiunii, concretizată şi în focalizările de pe macrocosmos pe microcosmos şi invers (,,Masa rotundă din verandă era aşternută cu faţa ei în pătrăţele albe şi roşii, iar pe deasupra avea tişlaifărul brodat în cruciuliţe cu <<Hora Unirii>>. Erau şi farfuriile şi tacâmurile. Din bucătărie venea miros de prăjitură dospită.”-p.18, sau ,,Erau splendide şi lămpile de porţelan înflorat atârnate, cu lănţişoare, de tavan […]”-p.92 vs. ,,Era acelaşi parc pe care-l ştiam din toate vacanţele […] Cum să vi-l descriu? Era măreţ. Brazii […] îşi înălţau trunchiurile drepte şi groase cât vedeai cu ochii, cu coroanele lor de un verde închis […]. Era un fel de linişte ciudată ce nu semăna cu niciun alt fel de linişte –  aproape mi-era frică.’”-p.22-23).

Geografiile sentimentale ale Văii Lungi imortalizate de Anişoara Odeanu se mulează pe geografia fizică a locului, al cărui martori devenim în procesul sinuos al lecturii; ,,Nimic nu putea fi mai frumos decât pădurile de la Valea Lungă în zorii acestor zile de vară, când mergeam cu căruţa, alături de bunicul meu […], când cântau paserile şi îţi venea să respiri, cu mai mult decât putea nasul tău să tragă, acest aer care pentru mine însemna vara, vacanţa, cea mai mare bucurie a anului […] Nimic neprietenos nu putea veni din peisajul acesta cinstit, care era numai graţie şi armonie.” (p.13), sau ,,Comuna Valea Lungă era aşezată, ca pădurea cea mare, pe văi şi coline, străzile erau neregulate, întrerupte de livezi şi gârla cu podeţe; – când intrai printr-un strâmt tunel umbros, mărginit de amândouă laturile de aşezări omeneşti, când ieşeai pe câte o stradă largă în care praful dogorea de arşiţă, apoi coborai printr-o vale pietroasă fără clădiri, străjuită doar de pomii din fundul grădinilor cu garduri de nuiele împletite – apoi iar urcai, iar coborai – mergeam în zig-zag până la ultima cotitură de după care se vedea, în sfârşit de aproape, un grup de case printre care şi aceea a bunicilor mei. De când intrai în sat n-o mai zăreai până când, după un drum nespus de încurcat, cum probabil trebuia să fie acela din Marea Piramidă, îţi ieşea pe neaşteptate în faţă: – totdeauna în acest moment tresăream lăuntric, emoţionată.” (p.15-16), sau ,,Tot ce era de soi în Valea Lungă era de la castel […]” (p.46).

Cochetăriile Anişoarei Odeanu ies la iveală atunci când esteta din ea se prezintă la rampă: ,,Salonul era încântarea mea […] Cum să vi-l descriu? Avea o canapea, două fotolii,  două scaune şi două taburete, toate în pluş roşu înflorat. Din toate astea numai taburetele şi scaunele erau normale. Canapeaua, după părerea mea, era o frumuseţe: o parte din spetează cu un braţ erau înalte şi sculptate, cealaltă jumătate joasă şi capitonată, iar fotoliile la fel, aveau speteaza şi un braţ înalt, iar celălalt scund. […] Era minunata oglindă pusă între ferestre, o oglindă mare cu ramă sculptată şi cu un jgheab, la poalele ei, plin de flori artificiale. Această mobilă fusese cumpărată de la Budapesta de tatăl bunicăi mele –mare comersant- drept zestre, apăsa totdeauna bunica mea pe <<mare comersant>>, cu mândrie.” (p.19)

Conflictul dintre mamă şi fiică, dintre Katinka şi contesa Miraky Zsófia (ilustrare a complexului Electrei), diversitatea opiniilor vizavi de frumuseţea fizică a Katinkăi (situaţie care tinde să scindeze comunitatea sătească), dragostea platonică dintre Katinka şi Béla imprimă ritm şi nerv naraţiunii. La fel, recuperarea atmosferei în care trăieşte Stela, anul 1930. E, apoi, problema identitară (centrală), identificarea voluntară a inocentei cu ,,sosia”-personaj în jurul căreia se clădeşte întreaga naraţiune (Katinka), motivul dublului: ,,Ceea ce am văzut în oglindă, m-a făcut să mă sperii de mine însămi: eram Katinka.” (p.43). O problemă de identificare o constituie şi gestul Steluţei de a scoate personajele în afara ramei povestirii: ,,[…] pentru mine personajele din poveste trăiesc. Mama spunea că eu nu ştiu să deosebesc <<produsele imaginaţiei>> de realitate. Dar cei din povestea asta existaseră cu adevărat. Şi încă unii trăiau şi acum. Mama spunea că ea e <<practică>> şi <<realistă>>. Ce o fi însemnând asta?” (p.102)

Tendinţa Anişoarei Odeanu de a despărţi apele, de a se delimita de născocirile fără vreo bază ,,reală” sau de ,,impostură”, de încercarea ,,frauduloasă” a unor personaje străine de ,,cauză” de a se insinua/instala în Poveste întăreşte ideea de veridicitate a celor relatate: ,,Era un basm  care se petrecuse la Valea Lungă. Nu puteai să crezi că toate astea au fost cu adevărat […]” (p.58); ,,Eu o cunosc pe femeia aceea, ea nu poate să ştie despre Katinka. Ea e o femeie mincinoasă. Ce a putut să-ţi povestească despre Katinka?! Ea nici nu a lucrat la castel decât puţină vreme […]” (p.67) Anişoara Odeanu ridică subtil problema adevărului din poveste, a caracterului ei oral şi a transformărilor de care are parte prin trecerile succesive de la un povestitor la altul: ,,Cicea repeta aidoma poveştile bunicăi şi nu mă dumiream cine de la cine le-a auzit, în orice caz, cu toată căldura zilei de vară simţeam că mă trece un fior: dacă totuşi o fi adevărat?” (p.79)

Cochetăriile Anişoarei Odeanu, ce ţin de epoca ,,vintage”, sunt motiv de educaţie sentimentală şi pentru viaţă în cazul Steluţei: ,,Prima calitate a unei <<doamne>> era, spunea ea, aceea de a şti să se stăpânească. Era vulgar să-ţi arăţi sentimentele, oricare ar fi ele. În lume, trebuia să-ţi arăţi tot felul de sentimente, de cele mai multe ori să arăţi că eşti  încântată şi interesată de ceva ce de fapt nici nu te încântă şi nici nu te interesează. Fiindcă majoritatea oamenilor cu care eşti obligat să întreţii relaţii sunt plicticoşi.” (p.122), sau ,,[…] contesa îşi schimba mobila Biedermeier cu una Chippendale adusă direct de la Londra […]” (p.158), sau ,,Era o cameră întreagă, de o bogăţie care cred că echivala toată cheltuiala făcută cu serbarea. Bijuterii scumpe, servicii de porţelanuri şi cristale fine, tacâmuri de aur. Din partea personalului de la castel i s-a dat o oglindă de mână ovală cu rama şi dosul de argint cu încrustaţii de aur şi pietre scumpe.” (p.170). În opoziţie, ororile războiului mondial prim.

Există o serie de elemente conexe care vin în sprijinul calităţii naraţiunii din Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă: fotografia în sepia ce o înfăţişează pe Katinka la 14 ani, datată 1918; aparatul de proiecţie (imagini din întreaga Europă, motiv de călătorii reale sau în imaginar) sub formă de cutie sculptată în lemn fin şi cu monogramă (asupra căreia scriitoarea zăboveşte îndelung); vânătoarea călări; carnavalul şi balul mascat; leacurile băbeşti; taraful; ciardaşul; petrecerile fastuoase dedicate naşterii Katinkăi şi a lui Béla;  gara din Valea Lungă; târgul din Pădureţi; salonul de muzică şi prânzitorul de la castel; Szeged-ul şi Schőnbrunn-ul; spitalul-sanatoriu din Valea Lungă (devenit spital militar la vremea războiului, prilej de implicare caritabil-comunitară a Katinkăi şi a lui Béla); biblioteca aristocrată a contelui Miraky etc.

Amintirile, efortul de rememorare, conectarea la ,,atunci”, retrăirea solicită întreaga fiinţă, consumă, vlăguieşte, extenuează persoana, entuziasmează, dă dependenţă, înlătură barierele de limbă. O spune explicit Anişoara Odeanu: ,,Jolán mama se oprise, obosită parcă de amintiri.” (p.126); ,,ţi-am spus că ar trebui să fim ani întregi, zi de zi, împreună, ca să-ţi povestesc tot ce aş putea povesti.” (p.170); ,,Îmi dădeam seama, după expresia feţei ei gânditoare, că în momentul acesta în ea înviaseră, nu întâmplările de care îmi povestise, ci sentimentele de atunci, uitând că au trecut aceşti doisprezece ani de singurătate şi că totul nu mai e decât o amintire.” (p.194); ,,Pe când Jolán povestea o priveam cum parcă învie.[…] Cu toate că uneori nu înţelegeam unele expresii ungureşti, prin gesturi şi mimică ea mă făcea să trăiesc cu acele personaje din trecut […]” (p.99)

De tehnica naraţiunii ţin şi provocările (formă ,,omologată” de dialog, ,,stimulente” narative) Anişoarei Odeanu (în subtext, cu predilecţie, o regăsim pe interogativa Steluţa) lansate, direct sau indirect, cititorului (ca şi când i-ar cere consimţământul pentru a se lansa în dezbateri în cascadă): ,,Cum să vi-l descriu?” (p.23), ,,-Nu ai auzit de Katinka?” (p.38), ,,-De ce a murit Katika?” (p.41), ,,-Dar contesa cum era?” (p.49), ,,Dar Katinka […] cum era?” (p.52),  ,,-Cine era Gyula?” (p.54), ,,-Şi cum era Kati când a mai crescut?” (p.55), ,,-Ce a fost cu Kartos Sándor?” (p.57), ,,-Era frumoasă, Cicea?” (p.59), ,,-Ce vrei să-ţi povestesc, Stela?” (p.68), ,,-Dar cu pisoiul Katinkăi ce s-a întâmplat?” (p.74), ,,-Cum era găina neagră?” (p.75), ,,-Şi contele credea tot ce i se spunea?” (p.78), ,,-Doctorul Müller, Marika néni şi Faludi bácsi ştiu de Dv.?” (p.85), ,,-Era frumos castelul, bunicule?” (p.145), ,,Să-ţi descriu cadourile?” (p.170),      ,,-Dar cu tabloul lui Béla ce s-a întâmplat?” (p.171), ,,-Cum să n-o fi cunoscut pe Katinka?” (p.192), ,,-Şi cum e lumea azi, Steluţo?” (p.214)

Readucerea Katinkăi în prezentul narativ, anularea timpului obiectiv când personajele povestesc (,,[…] dacă ar fi să-ţi povestesc tot ar trebui să stăm aşa până mâine.” -p.58), punerea pe tapet a faptului istoric petrecut aievea (asasinarea, la Sarajevo, de către un student fanatic, a arhiducelui Franz Ferdinand şi a arhiducesei Zsófia, prilej de izbucnire a Primului Război Mondial; lunga domnie a împăratului Franz Josef), memoria locului, a acelui ,,ceva” miraculos fondator; toposul ce recompensează efortul de rememorare; pretarea Steluţei la jocul identitar (,,eu sunt reîncarnarea Katinkăi” -p.229); prezenţa personajului negativ, destabilizant în poveste, a avocatului Kartos Sándor (ins avid de putere şi de faimă); persistenţa poveştii de tip portal-poartă (de unde şi obligaţia morală de a prelua şi preda ,,ştafeta” narativă, responsabilitatea în faţa poveştii lăsată ca moştenire); ducerea mai departe a Fairiei (-,,Am intrat într-o poveste, a spus bunicul îngândurat, o poveste din trecut, dintr-o lume care nu mai există…Când o să fii mare, o să ştii să povesteşti şi tu copiilor tăi despre castele şi despre grofi…” -p.256); obsesia scriitoarei pentru ochii personajelor; beneficiile lecturilor din copilărie (,,-Eu ştiu toată povestea lui Béla şi Katinka, am sărit eu. Şi basmele lui Ispirescu, pe care noi copiii avem voie să le citim, şi în toate basmele cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana şi în Cenuşăreasa, care e tot pentru copii, şi în Frumoasa din Pădurea Adormită, e vorba de dragoste.” -p.236) şi a poveştilor ce transgresează orizontul de cunoaştere, îmbogăţesc zestrea culturală şi solicită intelectul (,,Abia acum mă răzbeau toate emoţiile acumulate în timpul acestei ciudate poveşti de vacanţă, ce îmi depăşea înţelegerea […]” -p.255), legitimează voluptatea spusului unei scriitoare de talie europeană.

De-abia sesizabilele derapaje ale Anişoarei Odeanu (încrederea oarbă a personajelor Gyula şi Béla în modelul liderului socialist prefigurat de Béla Kuhn şi în triumful revoluţiei bolşevice, laolaltă cu încercările acestora de a o ,,corupe” ideologic pe Katinka), nu sunt în măsură să compromită povestea sau să-i afecteze calitatea, ba dimpotrivă,  se alătură motivelor pentru care Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă  rezistă timpului.

 

Anişoara Odeanu,

Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă,

Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 2010, 267p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *