Tudor JINGA. De ce ne înțelegem? Și de ce nu ne înțelegem? -Conceptul de “joc de limbaj” la Wittgenstein-

Una dintre cele mai adânci și complexe probleme din istoria gândirii este cea legată de comunicarea dintre oameni. Regăsim preocuparea filosofică pentru limbaj încă din cele mai vechi timpuri; de pildă la Aristotel: “Căci natura nu creează nimic fără scop, precum am spus, însă, dintre toate vietățile, numai omul are limbaj.”[1] Filosofii au încercat și încearcă să răspundă la întrebări precum: “Ce este limbajul și cum e acesta posibil?”; “Ce este semnificația?” și “Care este legatura dintre limbaj și realitate?”.

În secolul XX, datorită puternicelor influențe provenite din dezvoltările din logica modernă, teoriile cu privire la limbaj și în mod special legate de semnificației au cunoscut noi interpretări. Personalitatea care a marcat următoarea etapă în filosofia limbajului este filosoful austriac Ludwig Wittgenstein. Cu toate că inițial Wittgenstein adusese consistente contribuții la teoriile descriptiviste inițiate de Frege și Russell[2], în a doua etapă a filosofiei sale acesta reconsideră întreaga problematică a limbajului. În cele ce urmează, voi urmări să prezint răspunsurile pe care filosoful austriac le dă vizavi de întrebările de mai sus cu ajutorul lucrărilor lui A. C. Grayling[3] și Gheorghe Ștefanov.[4]

Pentru început, cred că trebuie menționat faptul că în filosofia târzie (în lucrări precum: Gramatica filosofică, Caietul Brun, Caietul albastru și, mai ales, în Cercetări filozofice), spre deosebire de perioada de tinerețe, teza lui Wittgenstein este că o teorie sistematică a limbajului pur și simplu nu e posibilă. În esență, pentru Wittgenstein singura problemă reală a filosofiei este cea a limbajului, întrucât toate celelalte nedumeriri nu sunt decât false probleme care provin din faptul că oamenii nu își înțeleg limbajul. În această optică, limbajul nu este decât parte constitutivă a diferitelor forme de viață. Trebuie să ne preocupăm de limbaj tocmai datorită faptului că înțelegerea corectă a limbajului înseamnă descătușarea de falsele probleme ale filosofiei.

Potrivit lui Wittgenstein, motivul pentru care nu poate fi formulată o teorie sistematică a limbajului este că limbajul natural nu e generat printr-un proces bazat pe existența unei logici univesale a limbajului, așa cum credeau Frege, Russell și ceilalți susținători ai descriptivismului. Astfel, noi nu învățăm sensul unui cuvân prin denotație. Învățarea limbajului este o abilitate[5] ce se dobândește exclusiv în cadrul a ceea ce numește Wittgenstein  jocuri de limbaj.

Conceptul cheie pe care se sprijină întreaga teză a filosofului austriac pare să fie cel de jocuri de limbaj. Însă pentru a putea explica acest concept e nevoie să înțelegem ce presupune semnificația sau înțelesul  în accepția lui Wittgenstein. Ambele idei sunt dezvoltate mai ales în Cercetări filosofice. Pornind de la următoarea definiție: “înțelesul unei expresii este folosirea sa”[6], Wittgenstein întemeiază conceptul de  “înțeles ca folosire” (“meaning is use”)[7]. O expresie are sens numai în măsura în care aparține unei forme de viață, adică în măsura în care generează un fapt. Acum se explică: limbajul este parte a diferitelor forme de viață pentru că “folosirea” sa dă viață; înfăptuiește.

Așa stând lucrurile, conceptul de jocuri de limbaj poate fi xplicat. Asumând faptul că nu exista doar o singură logică a limbajului, ci o multitudine de astfel de logici, care aparțin diferitelor contexte, Wittgenstein conchide că nu poate exista nicio esență comună și ascunsă a limbajului: totul “se află la vedere”. Dacă la aceasta adăugăm ideea de mai sus, rezultă că limbajul nu este “un singur lucru uniform”,  ci “o multitudine de activități diferite”. Aceste “activități” sunt ceea ce Wittgenstein numește jocuri de limbaj: termenul […]este destinat să scoată în evidență faptul că vorbirea unei limbi este parte a unei activități sau a unei forme de viață.”[8] Astfel, termenii și expresiile au semnificații diferite pentru jocuri de limbaj diferite. Spre exemplu dacă doi actori – Leonida și Efimița – joacă o piesă de teatru în care sunt soț și soție, în acest context, propoziția “Leonida și Efimița sunt căsătoriți” este adevărată. Însă, dacă acelorași doi actori li s-ar cere, fiecăruia în parte, să își numească soțul în cadrul unei rubrici dintr-un act oficial (spre exemplu un recensământ), propoziția “Leonida și Efimița sunt căsătoriți” nu ar mai corespunde noii realități. În definitiv orice tip de joc este o convenție; adică acceptarea de comun acord a unei realități instituite. În primul caz, de pildă, piesa de teatru (scenariul, scenografia, cadrul etc.) reprezintă un tip de convenție. Astfel încât căsătoria lui Leonida și a Efimiței este o realitate validă în raport cu convenția instituită. Cel de-al doilea caz presupune tot o convenție. Doar că este vorba despre starea socială a fiecărui actor din cadrul realității sociale.

Motivul pentru care Wittgenstein aseamănă “actele de vorbire” cu niște jocuri/convenții este prezența unui set de reguli – și implicit a unor expectanțe normative – existente atât în cadrul limbajului cât și în cadrul oricărui tip de joc. Esențial este însă faptul că aceste reguli nu sunt nici unice, nici obiective, nici permanente. La fel ca și în cazul jocurilor de orice fel, regulile jocurilor de limbaj sunt specifice fiecărui joc; aparțin în mod unic fiecărei forme de viață. Singura asemănare între jocuri fiind, așa cum o numește Wittgenstein, o asemănare de familie, adică parțială și accidentală.

Din acest punct de vedere, așadar, limbajul nu este un proces, ci o abilitate. Căci a învăța/a cunoaște limbajul înseamnă a stăpâni o anumită tehnică; “a fi capabil de a utiliza expresiile și cuvintele sale în diferitele sale jocuri de limbaj cărora le aparțin.”[9] Prin urmare, tocmai din acest motiv, “problemele filozofice vor dispărea, susține Wittgenstein, atunci când funcționările limbajului vor fi sesizate așa cum trebuie.”[10]

 

Bibliografie:

  1. Wittgenstein, Cercetări filozofice, trad. Mircea Dumitru și Mircea Flonta, Ed. Humanitas, București, 2003
  2. Wittgenstein, Tractatus logico-filosoficus, trad. Mircea Dumitru și Mircea Flonta, ed. Humanitas, București, 2001
  3. C. Grayling, Wittgenstein, trad. de Gheorghe Ștefanov, ed. Humanitas, București, 1996
  4. Gheorghe Ștefanov, 14 idei ale lui Ludwig Wittgenstein, Humanitas, București, 2013;
  5. Aristotel, Politica, trad. de Alexander Baumgarten, ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2015

[1] Aristotel, Politica, trad. de Alexander Baumgarten, ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2015, p. 15

[2] L. Wittgenstein, Tractatus logico-filosoficus, trad. Mircea Dumitru și Mircea Flonta, ed. Humanitas, București, 2001

[3] A. C. Grayling, Wittgenstein, trad. de Gheorghe Ștefanov, ed. Humanitas, București, 1996

[4] Gheorghe Ștefanov, 14 idei ale lui Ludwig Wittgenstein, ed. Humanitas, București, 2013

[5] Apud A. C. Grayling, , Wittgenstein, trad. de Gheorghe Ștefanov, ed. Humanitas, București,  1996, pp. 112, 113

[6] Apud, idem, op. cit., p. 118

[7] Apud, idem, op. cit., p. 112

[8] Apud, idem, op. cit., p.122

[9] Idem, op. cit., pp. 126, 127

[10] Idem, op. cit., p. 118

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *