Sursa DS-896 . Defectarea lui Petru Dumitriu (surse inedite)

Sursa DS-896[1]. Defectarea lui Petru Dumitriu (surse inedite)[2]

Cercurile intelectuale românești și îndeosebi elita literară aveau să înregistreze un șoc, la începutul anilor 60, odată cu răspândirea veștii că Petru Dumitriu, scriitor de anvergură al regimului comunist și unul din privilegiații acestuia, trecuse clandestin în Berlinul Occidental, alături de soție, în timpul unei călătorii de documentare desfășurate în mai multe state ale Europei comuniste, care avea ca punct terminus declarat RDG. Dedesubturile acestui episod, ca și evoluțiile sinuoase ulterioare ale cazului, aveau să mențină atenția mediilor literare românești, de-a lungul anilor 60 și nu numai. Dincolo de documentele referitoare la episodul părăsirii României (și la traiectul scriitorului Petru Dumitriu în Occident) aflate în arhiva CNSAS, noi surse arhivistice, de această dată americane, oferă informații relevante legate de acest caz, care și-a păstrat, de-a lungul deceniilor, doza inițială de controversă.

           Fuga în Occident a unui răsfățat al regimului

Surpriza generală legată de fuga lui Petru Dumitriu, care s-a propagat mai ales începând cu luna februarie 1960, pe măsură ce unele informații au început să circule pe canale mai degrabă neoficiale în societatea românească, avea legătură cu statutul scriitorului la momentul plecării în Occident. Din mai multe puncte de vedere, Petru Dumitriu era, în mod indiscutabil, una din piesele grele ale regimului comunist în spațiul cultural, unde reușise să își asigure, cu o abilitate deosebită, un statut privilegiat, dublat de un lux nedisimulat, specific mai degrabă vârfurilor regimului. Aureolat nu numai prin distincțiile primite de la statul comunist – Dumitriu fusese laureat al Premiului de Stat, în 1951 și 1955 (prima oară la recomandarea Anei Pauker) și îi fusese acordat Ordinului Muncii în 1954, cât mai ales prin accederea sa în funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, cunoscuta ESPLA din epocă (unde îi succeda lui Alexandru Toma), Dumitriu avea să exercite un control editorial cvasi-discreționar, începând cu 1956 până în decembrie 1958[3].

În termeni strict literari, dincolo de capodopera sa în trei volume – Cronică de familie[4] (apărută în 1957 și care a primit o semnificativă recunoaștere internațională și implicit numeroase traduceri, inclusiv în franceză, germană, cehă, polonă și engleză), sau de aprecierea criticilor în legătură cu romanul său Incognito (apărut în Franța), în 1962[5], la începutul perioadei exilului, activitatea literară a lui Petru Dumitriu fost umbrită de unele contribuții nefaste, ce se înscriu în sfera realismului socialist și care au probat un zel deosebit în propagarea liniei și directivelor partidului prin intermediul literaturii. Dintre acestea, probabil cel mai blamat rămâne romanul său Drum fără pulbere[6], ce se constituie într-o apologie nedisimulată privind construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Dată fiind postura lui Dumitriu, una mai degrabă de răsfățat al regimului, fuga sa alături de soție, în Occident, la 22 ianuarie 1960 s-a constituit într-un moment cel puțin surprinzător și totodată stânjenitor pentru regim. Fuga propriu-zisă fusese camuflată sub aparența unei călătorii de documentare prin Ungaria, Cehoslovacia și RDG, însă cei doi soți aveau să treacă clandestin în Berlinul Occidental, solicitând azil politic autorităților vest-germane. De altfel, potrivit unor surse de arhivă americane, Dumitriu insistase la momentul primelor contacte cu autoritățile occidentale, ca nici plecarea sa din România și nici planurile sale ulterioare să nu fie făcute publice, atâta vreme cât fiica sa se afla în România. Scriitorul se arăta încrezător că regimul de la București va prefera să predea copilul, decât să înfrunte un potențial val de indignare internațională și de empatie față de copil, pe care-l considera ușor de declanșat, grație conexiunilor pe care Dumitriu le avea cu presa franceză și cu mediile literare de la Paris[7].

La București, autoritățile comuniste au reacționat inițial mai reținut, sperând în revenirea scriitorului în țară, cu atât mai mult cu cât acesta mai călătorise în trecut în Occcident, mai ales în Franța, și revenise întotdeauna în țară.  Probabil așa se poate explica și faptul că, bunăoară, în februarie 1960, la câteva săptămâni după plecarea lui Dumitriu, regimul îngăduia apariția în Viața Românească și în Gazeta Literară a unor fragmente semnificative din romanul lui Petru Dumitriu intitulat Proprietatea și posesiunea[8], parte a ciclului intitulat ,,Colecție de Biografii, Autobiografii și Memorii Contemporane”.

Informația propriu-zisă legată de rămânerea lui Petru Dumitriu în Occident avea să fie însă confirmată printr-o scrisoare adresată de scriitor fostei sale concubine și soții, Yvonne Stahl. În amintita scrisoare, interceptată de Securitate, Dumitriu își mărturisea hotărârea de a nu se mai întoarce în România, motivând decizia sa prin neînțelegerile avute în cadrul Uniunii Scriitorilor. De îndată ce intențiile lui Petru Dumitriu au devenit clare pentru regimul comunist, autoritățile de la București au declanșat investigații ample legate de familia scriitorului și cercul său de apropiați, încercându-se totodată și descifrarea intențiilor și acțiunilor acestuia în exil. Ancheta debuta cu percheziții la domiciliul scriitorului, care, coroborate cu acțiunile informative derulate în perioada următoare, conturau relativ rapid concluzia că actul fusese unul premeditat minuțios, avându-se în vedere faptul că toate bunurile de valoare fuseseră vândute sau înstrăinate pe la rude sau cunoștințe. Practic, la fostul domiciliu al scriitorului rămăseseră doar mobilierul și alte lucruri voluminoase, care ar fi trezit suspiciunea vecinilor, în cazul în care ar fi fost vândute, compromițând astfel fuga în Occident a soților Dumitriu. Banii rezultați au fost rezervați atât pentru perioada exilului, cât și pentru rude și mai ales pentru întreținerea copilului soților Dumitriu, fiica Irina Ileana Dumitriu, rămasă în țară[9].

Represaliile masive asupra membrilor familiei Dumitriu, rămași în România – anume tatăl, mama, sora, cumnata – debutau în toamna anului 1960, la 1 noiembrie, prin reținerea și anchetarea acestora, cu scopul de a se stabili împrejurările și preparativele făcute de soții Dumitriu în vederea fugii din țară. De altfel, anchetarea membrilor familiei Dumitriu (implicit menținerea acestora în arest), s-a prelungit până spre sfârșitul anului următor, aceștia fiind eliberați abia la data de 1 decembrie 1961, fără a fi acuzați de ceva. De-a lungul anchetei prelungite, membrii familiei, îndeosebi tatăl și mama scriitorului, s-au străduit să susțină că decizia fiului lor fusese luată fără știrea lor, vina pentru deznodământ fiind așezată pe umerii celei de-a doua soții, Irina Medrea Fotino, devenită Irina Dumitriu, blamată pentru decizia luată de scriitor (după cum erau de altfel blamate femeile din viața scriitorului, în general). În timpul interogatoriilor, tatăl scriitorului se referă la acesta ca la un ,,rătăcit”, incapabil să discearnă în relațiile personale: ,,[…] pe fiul meu l-au nenorocit femeile…asta era meteahna lui, iar el ne-a nenorocit pe noi, părinții lui, și pe soră-sa…pe toți trei, fiindcă de asta am ajuns noi aici, din cauza lui […]”[10].

Merită menționat că la momentul reținerii cumnatei scriitorului, Ileana Medrea, care avea în îngrijire fiica cuplului Dumitriu, regimul de la București decidea preluarea copilului și instituționalizarea acestuia, cu maximă discreție, la Casa Copilului nr.1, București.  Autoritățile comuniste au acordat o deosebită atenție fiicei lui Petru Dumitriu, acesteia schimbându-i-se în repetate rânduri locul de găzduire și menținându-i-se un regim strict de discreție, în legătură cu locul în care ea se afla[11]. De altfel, eforturile regimului de a exercita o presiune asupra soților Dumitriu, care să îi determine să revină în România, s-au legat multă vreme de folosirea fiicei minore a acestora ca pârghie de șantaj și de împiedicare a reunirii familiei prin trimiterea fiicei în Occident.

Reacția furibundă a regimului de la București

Între primele acțiuni ale soților Dumitriu în exil s-au aflat și demersurile pe lângă conducerea RPR, concretizate prin adresarea mai multor scrisori conducerii statului, în primul rând lui Gheorghiu – Dej, prin care solicitau trimiterea fiicei lor Irina Ileana în Occident și implicit reîntregirea familiei. Pe măsură ce acțiunile derulate de soții Dumitriu în Occident, în scopul de a-și recăpăta fiica ținută prizonieră în România, au devenit tot mai vehemente și au început să atragă atenția opiniei publice internaționale, autoritățile de la București au devenit tot mai precaute în legătură cu fiica cuplului Dumitriu, recurgând inclusiv la confecționarea unor acte de identitate false și schimbarea numelui acesteia, cu menținerea în noul certificat de naștere doar a inițialelor (noul nume devenea Dumitrescu Ioana, în locul celui real-Dumitriu Irina) precum și plasarea ei în custodia unor angajate care fuseseră recrutate de Securitate tocmai pentru acest scop[12].

În privința anchetei, primele cercetări derulate de Securitate concluzionau că în perioada 1956-1959, Petru Dumitriu obținuse mari sume de bani, ce îi reveniseră atât prin publicarea și re-editarea de lucrări proprii, unele publicate inclusiv în alte state ale lagărului comunist, cât și prin plata în avans pentru elaborarea unor lucrări pe care le contractase fără însă a le mai preda spre a fi tipărite. De altfel, potrivit anchetei, Petru Dumitriu își pregătise fuga inclusiv prin depunerea de sume de bani în Occident, cu ocazia unor deplasări anterioare, efectuate mai ales în Franța. Cercetările derulate de Securitate (așa cum rezultă din documentele din arhiva CNSAS) evidențiau că doar pentru  anul 1957, Dumitriu obținuse, potrivit calculelor făcute la Fondul Literar, nu mai puțin de 700 000 lei[13], o sumă exorbitantă în epocă (ne aflăm la 5 ani de la reforma monetară)[14]. Merită menționat, în acest context, că de la momentul înființării (în anul 1949) și până la sfârșitul anului 1951 (adică în mai puțin de trei ani), Fondul Literar, entitate menționată mai sus, oferise scriitorilor împrumuturi în valoare de 16 112 546 lei[15].

Revenind la cazul Dumitriu, o parte din sumele obținute, de-a lungul anilor, fuseseră tezaurizate prin achiziția de bunuri ușor transportabile, mai ales pietre prețioase, care urmau să fie apoi folosite în perioada exilului asumat[16].

Autoritățile de la București l-au catalogat pe fugar, aproape imediat, folosind sintagma ,,trădător de patrie”[17]. Mai mult decât atât, regimul a declanșat concomitent operațiunile de compromitere a scriitorului în cercurile exilului românesc, prin publicarea unui ciclu de materiale în ziarul din exil ,,Curierul Român” de la Paris, care îl defăimau pe Petru Dumitriu. Totodată, fostul privilegiat al regimului începea să fie re-evaluat de autoritățile comuniste, concluziile fiind că Petru Dumitriu reușise să camufleze, de multă vreme, profilul real, acela de ,,element descompus, decăzut din punct de vedere moral și dușmănos regimului de democrație populară”. În vreme ce în plan extern s-a recurs la calomnierea prin intermediul susținerii publicării unor materiale defăimătoare în presa românească din exil, în țară a început să fie propagată tot mai susținut ideea că mare parte din opera lui Dumitriu, inclusiv renumita Cronică de familie, îi aparținea, de fapt, fostei concubine și soții, Henriette Yvonne Stahl, a cărei influență asupra formării sale ca scriitor era oricum cunoscută, cel puțin în mediile intelectuale.

Planul unei operațiuni de răpire

În privința acțiunilor lui Dumitriu în exil, preocuparea autorităților de la București a crescut gradual, ca și numărul de agenți și de informatori folosiți în monitorizarea scriitorului în exil, dar și a familiei sale din țară, ajungându-se la un moment dat ca un număr de cinci agenți să fie însărcinați exclusiv cu supravegherea cuplului și a familiei, aceștia purtând numele conspirative Anton, Călinescu, Botezatu, Grama și Carpat[18]. De altfel, ultimul nume conspirativ, anume Carpat, îi aparținea unei vechi prietene a soției lui Petru Dumitriu, în persoana Emiliei Croitoru, artistă la Teatrul Național din Cluj și confidentă a Irinei Dumitriu[19]. Cunoscând relația privilegiată de prietenie dintre aceasta și soția scriitorului, Securitatea reușea recrutarea Emiliei Croitoru și angajarea acesteia în mai multe acțiuni operative, extinse gradual. Apogeul ar fi urmat să se înregistreze în perioada decembrie 1960 – mai 1961, odată cu inițierea unei acțiuni extrem de laborioase a agentei Carpat, căreia i se pregătea o misiune de atragere și de răpire a soției scriitorului. Concret, mai întâi potențialei victime i-au fost transmisese gradual, în corespondența purtată cu Emilia Croitoru, devenită agent al Securității, informații legate de starea copilului aflat în România, precum și date despre sora sa și alți membri ai familiei, cu scopul de a i se câștiga și menține încrederea. Ulterior, sub pretextul că întâmpina probleme grave de sănătate, care necesitau tratament de specialitate la Berlin, vechea prietenă, devenită agent al Securității, își anunța intenția de a se trata la o clinică din Berlin. Era astfel creată oportunitatea pentru ca soția scriitorului să poată fi atrasă în Berlinul de Răsărit, în scopul revederii cu vechea sa prietenă. Aceasta din urmă, cu sprijinul altor agenți români dar și al autorităților est-germane de profil, ar fi organizat apoi reținerea și aducerea sa în țară, adăugând încă o pârghie de presiune și de control în legătură cu viitoarele acțiuni ale scriitorului Petru Dumitriu, sperându-se, inclusiv la forțarea întoarcerii acestuia în țară, pentru a putea fi împreună cu soția și fiica sa[20].

La momentul sfârșitului de an 1960, într-o perioadă în care acțiunile și luările de poziție ale lui Petru Dumitriu erau din cele mai vehemente, stârnind iritare la București, Securitatea considera primăvara anului următor, 1961, drept momentul cel mai oportun pentru organizarea unei întâlniri între cele două la Berlin, în timpul căreia Irina Dumitriu să fie reținută și adusă în țară.  În acest scop a fost de altfel conceput planul operațiunii, cu toate detaliile și anexele, fiind propusă spre aprobare declanșarea propriu-zisă a acțiunii, în scopul atragerii, reținerii și aducerii în țară a Irinei Dumitriu.

Totuși, în mai 1961, după reanalizarea întregii operațiuni, și mai ales a riscurilor și rezultatelor anticipate în caz de reușită, planul era abandonat, din considerente legate de costurile implicate și de rezultatele pe care le-ar fi adus, evaluate a fi mai degrabă minime. Concluzia desprinsă era că o eventuală reținere a soției scriitorului ,,nu ar fi rezolvat sarcina principală care se impune în acțiune”. Sintagma se referea, cel mai probabil, la obiectivul final al unei astfel de operațiuni, acela de a-l determina pe Dumitriu să revină în țară, iar șansele întrevăzute erau considerate scăzute[21]. În același timp, este foarte probabil ca Securitatea să fi ținut cont și de ecourile încă nestinse ale răpirii istoricului Aurel Decei, operațiune desfășurată câțiva ani mai devreme, în 1957, tot în Berlin. (Istoricul fusese atras la o întâlnire în Berlinul occidental, apoi luat cu o mașină și dus în Berlinul de Est, fiind apoi preluat de agenți ai Securității și adus în România în decembrie 1957, unde avea să fie judecat și condamnat pentru trădare de țară)[22].

Abandonând această operațiune în legătură cu cuplul Dumitriu, Securitatea a recurs la altă abordare, anume aceea a sensibilizării lor prin intermediul scrisorilor trimise de părinții rămași în țară. Acești erau încurajați continuu să le scrie soților plecați în exil și să le descrie situația disperată în care se aflau din punct de vedere material. În acest scop, părinții  au fost periodic vizitați de agenți de Securitate, aparent foarte binevoitori și empatici față situația acestora. Deplângând situația în care părinții scriitorului subzistau, agenții Securității condamnau totodată atitudinea fugarilor, blamându-i pe aceștia pentru trădarea de patrie și mai ales pentru egoismul și parvenitismul lor.

Scrisorile elaborate de mama scriitorului, Tereza Dumitriu, pe care agenții Securității se ofereau chiar să le expedieze, expun în termeni duri starea de sănătate și mai ales lipsurile acestora, asociate cu fuga fiului și a soției acestuia în Occident: ,,[…] De când suntem acasă (eliberați din arest – n.n.) Petraș a fost de trei ori în spital, luni de-a rândul. I s-a mai cioplit din picior și în prezent are o rană spre vindecare, spun doctorii. Un ochi îi este mort, celălalt opac. Inima îi bate cum vrea ea și de două ori a fost în comă. Pensia n-o mai avem și prin aceasta nici dreptul la asistență medicală gratuită. Lila (sora scriitorului-n.n.) a fost mutată de pe litoral și ca să nu meargă în Nordul Ardealului sau al Moldovei, a ales Sanatoriul TBC din Târgu Jiu, ca să fie mai aproape. O vedem rar de tot. Ea duce jugul și eu împing carul cu umerii. Trăim din leafa ei, din care își oprește doar cheltuielile de subzistență și restul ne-o dă nouă ca să ne ținem pe un prag foarte șubred între existență și neexistență….Poate că acum înțelegi și tu durerea de părinte…Dacă poți, trimite-mi în numele cuiva un ajutor bănesc prin Banca de Stat din București. Acum, ori din când în când, atunci când poți…[23]

Evaluările lui DS-896 privind mediile intelectuale și politice românești

Sosirea lui Petru Dumitriu în Occident a reprezentat un bun prilej pentru obținerea de informații referitoare la evoluțiile din mediile intelectual (literar) și politic românești, cu atât mai mult cu cât ele proveneau de la un insider de talia lui Petru Dumitriu. Informațiile obținute în urma interogatoriilor și discuțiilor cu scriitorul român, menționat inițial abstract, sub apelativul DS-896, de către Evaluation and Analysis Department din cadrul Departamentului de Stat (aflate acum în custodia National Archives and Records Administration, Washington DC, SUA), oferă o perspectivă captivantă și în egală măsură importantă asupra noii realități, specifice inclusiv mediului intelectual, în particular literar, de-a lungul primelor decenii ale României postbelice[24].

Structurile de informații occidentale l-au privit însă inițial pe Petru Dumitriu cu scepticism, în primul rând dat fiind background-ul său de privilegiat al regimului de la București, de scriitor profund înregimentat. Din acest motiv, analizele și cercetările inițiale ale acestora au vizat în primul rând clarificarea autenticității noii sale orientări, iar odată stabilită buna sa credință, acesta a fost luat în calcul pentru exploatarea în scop informativ.

Unul din documentele rezultate din interogarea lui Petru Dumitriu, la care se face referire cu numele de cod DS – 896, este reprezentat de o analiză aparținând Foreign Service și US Information Service, intitulată Foreign Influence on Romanian Writers and Intelectuals (Influența străină asupra scriitorilor și intelectualilor români)[25]. Vezi fotocopii ale primelor pagini din document, la anexă.Aceasta a fost valorizată în mod deosebit grație calității și anvergurii sursei, Petru Dumitriu – perceput ca un personaj de grad înalt al mediului intelectual-literar de la București și considerat ca fiind cel mai potrivit să descrie evoluțiile specifice din respectivele cercuri și mai ales să evalueze efectul influenței străine asupra scriitorilor și intelectualilor români din epocă. Documentul în sine oferă informații ample în legătură cu orientarea occidentală a majorității scriitorilor și intelectualilor români, respingerea limbii ruse și afinitățile celor mai mulți pentru limba și cultura franceză[26]. În același timp, există referiri privind potențialul subversiv reprezentat de ecourile revoluției ungare și de temerile regimului de la București în legătură cu acțiunile unor personaje incomode pentru regim, provenind din mediul literar-artistic, fiind nominalizați în acest sens Alexandru Andrițoiu, Mihu Dragomir, Victor Tulbure, dar și Titus Popovici și Francisc Munteanu. Totodată, o atenție deosebită este acordată efectelor evoluțiilor din URSS, și influențelor exercitate asupra mediilor literare românești, mai ales după afirmația lui Hrușciov potrivit căreia era mai bine să existe o singură carte corectă, decât mai multe greșite[27]; respectivele informații sunt puse în legătură cu comentariile critice la adresa imperfecțiunilor scriitorilor români și ale operelor lor, semnalate constant în presa centrală românească. Documentul elaborat de structurile de intelligence americane în urma sesiunilor de interogatoriu ce l-au vizat pe Petru Dumitriu menționează, de asemenea, răspândirea unei practici de rezistență intelectuală prin recurgerea la ceea ce se numește underground literature, intens gustată de mediile intelectuale românești, fiind evidențiate trei categorii majore în acest sens, anume cărți sau reviste contemporane de limbă franceză sau occidentale, cele mai multe introduse ilegal în țară de către călătorii care se întorceau din străinătate; o a doua categorie privea clasici literari români și străini, ale căror opere, dintr-un motiv sau altul erau respinse de regim,  fiind date ca exemple ediții din 1938-1940 ale unor autori precum Lucian Blaga și Ion Barbu (Dan Barbilian) și a treia categorie, reprezentată de materiale și lucrări vădit politice din punctul de vedere al conținutului, fiind menționat ca exemplu Arthur Koestler cu a sa operă Darkness at Noon (1940)[28]. Dumitriu își exprima, la un moment dat, părerea că lucrul care era cel mai deprimant pentru cercurile intelectuale și artistice românești era impresia că trăiau sub un veritabil clopot de sticlă, fiind menținuți în această condiție de un regim paternalist, care îi plătea pentru a performa local (și în consonanță cu politica partidului), refuzându-le audiența internațională, publicul larg, după care toți scriitorii și artiștii tânjeau[29]. Sugestiv este comentariul (cu trimitere la situația sa) potrivit căruia indivizii de acest tip (artiști, scriitori) care ar fi putut fi tentați să plece în căutarea libertății erau deseori ținuți în loc de legăturile lor de familie sau de incertitudinile financiare ale viitorului în țara de destinație[30].

Studiile și proiecțiile elaborate în cadrul Departamentului de Stat evaluau seismul provocat de defectarea lui Petru Dumitriu, evidențiind lovitura suferită de regimul de la București, în termeni de imagine, dată fiind statura intelectuală și anvergura literară a acestuia și (poate aparentul) atașament manifestat anterior față de cauza partidului. Acțiunea lui Dumitriu era percepută ca fiind implicit una de subminare a eforturilor regimului de aliniere, de înregimentare a artiștilor și a intelectualilor în general. Mai târziu, o evaluare mai amplă, elaborată de Petru Dumitriu pentru US Information Service surprinde în detaliu mecanismele și pârghiile de intervenție ale politicului în creația literară a scriitorilor români, fiind evidențiat rolul profund nefast al lui Leonte Răutu, etichetat ca geniu al răului (Evil genius). Același Leonte Răutu este blamat pentru tirania exercitată asupra scriitorilor și pentru asocierea cu Mihai Beniuc (his favorite minion) amândoi deveniți veritabili controlori ai fondului literar, cu putere de decizie în legătură cu împrumuturile și ajutoarele acordate scriitorilor, circulația cărților, plata autorilor, călătoriile în străinătate sau traducerile în limbi străine a operelor literare[31].

Reîntregirea familiei…

Altă categorie de documente inedite aflate în arhivele americane au legătură cu demersurile desfășurate pe lângă autoritățile române, în mai multe rânduri, pe diferite canale, atât de soții Dumitriu, cât și de entități străine, cu scopul de a se obține permisiunea de scoatere din România și aducere în RFG a fiicei cuplului. Plasată într-un orfelinat și aflată în grija statului, fiica cuplului Dumitriu, Irina Ileana Dumitriu (n. 12 martie 1959) făcuse de altfel obiectul a numeroase intervenții și demersuri atât pe lângă cancelariile europene, cât și pe lângă foruri internaționale.

Un demers special, care este ilustrat într-un document american proaspăt declasificat, a fost cel inițiat pe lângă Departamentul de Stat al SUA, în vara anului 1964, atunci când un apropiat al lui Dumitriu din Frankfurt îi adresa o scrisoare Subsecretarului de Stat George Ball. Folosind relația personală de amiciție cu înaltul oficial american (i se adresa Subsecretarului de Stat folosindu-i doar prenumele – Dear George), personajul se arăta convins că o intervenție pe canale oficiale pe lângă guvernul României ar fi avut sorți de izbândă, în cazul particular al fiicei lui Petru Dumitriu, considerat un caz tipic de  political baby prisoner. Evocând și contextul favorabil al negocierilor interguvernamentale româno-americane (adoptarea Declaratiei Comune între SUA și România privind dezvoltarea relațiilor bilaterale și ridicarea la rang de ambasadă a relațiilor diplomatice, 1 iunie 1964), autorul scrisorii (înregistrate la 18 iunie 1964), spera într-o soluționare fericită a problemei expuse[32].

Este de presupus că mai degrabă un astfel de demers a fost unul care a contat în mod deosebit, pe lângă multe altele, întreprinse inclusiv pe lângă Crucea Roșie Internațională și alte cancelarii occidentale. De altfel, potrivit unor documente păstrate în arhiva CNSAS, Comitetul Internațional al Crucii Roșii de la Geneva intervenise, urmare a acestor demersuri, pe lângă conducerea Crucii Roșii din România, cu rugămintea de a se cerceta și a se furniza informații în legătură cu adresa și mai ales situația copilului cu numele Dumitriu Irina-Ileana, născută la 12 martie 1959 (fiica cuplului Dumitriu)[33].

Este de presupus, desigur, că un moment favorabil pentru demersul cuplului Dumitriu de recuperare a fiicei aflate în România a fost reprezentat și de vizita la Paris a lui Ion Gheorghe Maurer, din 1964, atunci când mai multe gazete şi jurnale franceze și nu numai au publicat scrisoarea deschisă a lui Petru Dumitriu către Maurer, în care cerea să i se elibereze fiica. Sub presiunea presei occidentale, angrenate într-o veritabilă campanie legată de soarta fiicei cuplului, regimul de la București și-a reconsiderat poziția și a permis ca Irina Dumitriu să se poată alătura familiei sale, în Germania. Așa se face că, la mai puțin de două luni distanță, într-un prim pas către o măsură definitivă, în august 1964 autoritățile de la București au informat pe sora soției lui Petru Dumitriu, Ileana Medrea, că își putea vizita și lua în îngrijire nepoata, preluată de către stat încă din 1960[34]. Ulterior, în toamna aceluiași an, la 18 septembrie 1964, cumnatei lui Petru Dumitriu i se acorda atât de așteptata permisiune de a părăsi țara, alături de fiica cuplului Dumitriu, pentru a se îndrepta spre RFG și a preda copilul familiei sale, la aproape cinci ani de la fuga părinților în Occident. Era un reper important în ansamblul cazului auto-exilului lui Petru Dumitriu, iar perioada următoare avea să o confirme. De altfel, în 1966, constatându-se o reconsiderare a pozițiilor lui Petru Dumitriu în privința regimului de la București, în sensul diminuării criticilor sau atacurilor acestuia, atât de vehemente la începutul perioadei exilului, avea să se decidă o abordare nouă în cazul scriitorului. Mai precis, avându-se în vedere că atât fugarul cât și soția sa nu mai derulau ,,activități dușmănoase”, se aproba închiderea dosarului individual, urmând ca scriitorul, soția, sora, cumnata și mama sa să fie totuși ,,luați în evidența unui dosar de problemă”[35].

Explicația cu privire la reconsiderarea poziției lui Dumitriu are probabil legătură, în primul rând, cu faptul că în toamna anului 1964 regimul de la București acceptase să permită reunirea familiei prin trimiterea fiicei cuplului în RFG, alături de cumnata scriitorului. De altfel, încă din 1963, Petru Dumitriu începuse să se poziționeze mai puțin vehement în privința regimului de la București. Bunăoară, într-o Notă-Raport[36] elaborată de o agentă a Securității provenind din mediile literare, care avusese ca sarcină contactarea unor membri ai emigrației românești de la Paris, se arăta că aceasta îl întâlnise, la un moment dat, și pe scriitorul fugar Petru Dumitriu, care venise de la Frankfurt, în capitala Franței, cu ocazia apariției cărții sale Incognito. În întrevederea cu acesta, expusă in extenso în nota amintită, fuseseră abordate și subiectele delicate legate de situația copilului cuplului Dumitriu, agenta strecurând, la un moment dat, afirmația că ,,un om inteligent nu ar fi făcut ce făcuse Dumitriu, dacă dorea să își revadă copilul”, și că nu poate forța un stat prin asemenea comportare să-i redea copilul. În fața unor asemenea admonestări, conștient sau nu că avea în fața sa o agentă a Securității, scriitorul s-a arătat convins de eroarea sa de abordare în privința tentativelor de recăpătare a copilului; mai mult, acesta și-a afirmat totodată hotărârea de a elimina ,,tot ce este politic din viața sa”, inclusiv din viitoarele sale lucrări literare, arătând că tema noului său roman se va întemeia pe ,,frațietatea umană”[37].

Mai târziu, odată cu obținerea fiicei sale, Dumitriu avea să își mențină poziția sa temperată față de linia politică a regimului de la București, mai ales după momentul 1965, odată cu dispariția lui Dej și cu unele așteptări legate de noua conducere de partid și de stat. De altfel, și opera sa avea să urmeze o traiectorie diferită, în sensul că lucrările sale au abandonat temele românești, după 1964 (Occident, Iniţiaţii, Surâsul sard, Omul cu ochi cenuşii), pentru ca în spre sfârșitul anilor ’70, scriitorul să se dedice, din punctul de vedere al creației literare, unor teme de meditație religioasă (Dumnezeului necunoscut, 1979; Cum să nu-L iubeşti?, 1983; Semenul meu, fratele meu, 1983; N-am altă fericire în afara Ta, 1984), menajând astfel susceptibilitățile regimului de la București.

Acest studiu a aparut in Revista Istorica, tom XXIX, 2018, Nr. 3-4, p. 297-311

Abstract

This paper examines the circumstances and evolution of a rather surprising if not completely unbelievable case of defection of a well known Romanian writer of the XXth Century, Petru Dumitriu. Dumitriu had been regarded, at that time, as a personality of the Romanian literary life and, even more, a sort of a top-flight contemporary writer developed by the Romanian Communist regime during the first post-war decades, until his defection in West Berlin, in 1960. Apart from his obvious conformist writing displayed during the early years of his literary career (Drum fără pulbere), his huge talent was exhibited once he published Cronică de familie, a masterpiece of Romanian literature of the second half of XXth Century. The former protégé of the Communist regime (director of the State Publishing House for Art and Literature-ESPLA) and State Prize winner (1951) defected in the West in 1960, thus becoming (for the West) a source of fresh and accurate information regarding the cultural policy of the Communist regime and the new evolutions occuring within the literary and intelectual circles of Romania. Based primarily on archival sources, both Romanian and American, the paper sheds new light on a rather controversial and lesser known dimension of Romanian Intelligentsia of the first postwar decades.            

Key-words: Romania, Communism, Intelectual Circles, Romanian Writers, Petru Dumitriu

[1] Numele de cod cu care este menționat în documentele și analizele americane (CIA) scriitorul român Petru Dumitriu, după momentul fugii sale în Occident.

[2] Prezentul studiu a fost publicat într-o formă restrânsă (destinată publicului larg) și fără aparat critic, în revista ,,România Literară”, sub titlul Odiseea lui DS-896. Defectarea lui Petru Dumitriu.

[3] Despre background-ul literar, precum și despre alunecarea spre înregimentarea politică a lui Petru Dumitriu în slujba regimului comunist, vezi în lucrările aparținându-le lui George Pruteanu (Pactul cu diavolul, Editura Universal-Dalsi, București, 1995), Eugen Simion (Convorbiri cu Petru Dumitriu, Editura Moldova, Iași, 1995) și Oana Soare (Petru Dumitriu & Petru Dumitriu, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2008), pentru a aminti doar câteva contribuții mai importante.

[4] Vezi Petru Dumitriu, Cronică de familie, Vol. I-III, ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură și Artă), București, 1957.

[5] Idem, Incognito, Éditions du Seuil, Paris, 1962.

[6] Idem, Drum fără pulbere, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1952.

[7] National Archives and Records Administration (NARA), RG 84, Romania, Records of the Foreign Service Posts of the Department of State, CGR, 1959-1961, Box 41, Telegrama nr. G-61, expediată de la Consulatul General al SUA din Frankfurt, în data de 24 martie 1960, adresată Secretarului de Stat al SUA, filele 1-2.

[8] Romanul a fost scris în perioada 1958-1960, dar a fost publicat integral abia 31 de ani mai târziu, în anul 1991. Vezi Petru Dumitriu, Proprietatea și posesiunea, Editura Dacia, Cluj, 1991.

[9] Vezi, in extenso, informații, în Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321,Vol.1, Raportul MAI, Direcția II, privind cazul de trădare de patrie a scriitorului Petru Dumitriu, filele 39-40.

[10] Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Notă privind anchetarea  lui Petre Dumitriu, tatălui lui Petru Dumitriu (Prima zi de anchetă, Joi, 3 Noiembrie 1960), fila 83.

[11] Vezi referirile privind un nou loc de găzduire, anume Casa de copii nr. 2, București, în Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre (sic!) Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Adresa MAI nr. 339420/17 iunie 1961 (UM  0123), către Casa Copilului nr. 2 din București, filele 187-188.

[12] Vezi, în acest sens, Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Adresa MAI nr. 339420/17 iunie 1961 (UM  0123), către Casa Copilului nr. 2 din București, filele 187-188, precum și Nota nr. 272/33819I din 10 iunie 1961, emisă de MAI, Direcția II, adresată Serviciului T, fila 190, prin care se solicita lucrătorilor din amintitul serviciu ,,confecționarea unui certificat de naștere fictiv”, care să fie completat cu datele furnizate (era înaintat numele de Ioana Dumitrescu, (în loc de Irina Dumitriu-n.n.), în vreme ce numele părinților erau, de asemenea, modificate, anume Dumitrescu Panait și Dumitrescu Elvira.

[13] Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, filele 320-321, Nota din 10 septembrie 1958, potrivit căreia în anul 1957, Petru Dumitriu obținuse, după cum evaluase Fondul Literar, 700 000 lei. Mai mult, potrivit unei alte note, datând din 28 august 1959, altă sumă consistentă, de 300 000 lei, fusese obținută de la Uniunea Scriitorilor pentru scrierea operei ,,Bijuterii de familie”.

[14] Stipendierea masivă a scriitorilor din epocă și mai ales a celor considerați utili regimului a îmbrăcat diferite forme, de la acordarea de sume fixe până la oferirea de împrumuturi pentru ,,stimularea creației literare”(susținerea scrierii și publicării de opere literare). Vezi, în extenso considerații despre acordarea de împrumuturi (unele irecuperabile) către diverși scriitori, prin intermediul Fondului Literar, în lucrarea lui Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă 1948-1953, Editura Humanitas, București, 2010, pp. 104-105.

[15] Ibidem, p. 104.

[16] Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, fila 320, Nota din 10 septembrie 1958. Potrivit notei, acest tip de tezaurizare îi fusese sugerat scriitorului de către Henriette Yvonne Stahl.

[17] Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, filele 2-3.

[18] În fondul arhivistic privindu-l pe Petru Dumitriu există numeroase rapoarte și note informative provenind de la fiecare din cei menționați, fiecare conținând informații din cele mai diverse, de la detaliile vieții cotidiene a membrilor familiei Dumitriu rămași în țară, până la informații referitpare la activitatea și conduita scriitorului Petru Dumitriu în afara țării. Vezi, bunăoară,  Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Nota informativă din 6 iulie 1964, filele 24-25, semnată Călinescu (căpitan Matei Bratu).

[19] Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, MAI, Direcția Regională Cluj, Referat cu propuneri privind trădătorul de patrie Petru Dumitriu, 24 aprilie 1961, filele 250-251.

[20] Detaliile operațiunii sunt expuse de-a lungul unui amplu raport, care probează planificarea fiecărui aspect al acesteia. Inițierea și punerea în practică a proiectatei operațiuni cădea în sarcina Serviciului VII din cadrul Direcției a II-a, București. Întreaga operațiune fusese luată în considerare după ce se constatase că soții Dumitriu ,,trecuseră la acțiuni dușmănoase” față de regimul de la București. Arhiva CNSAS, Fond Operativ Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, MAI, Direcția Regională Cluj, Referat cu propuneri privind trădătorul de patrie Petru Dumitriu, 24 aprilie 1961, filele 251-253.

[21] Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Raportul Strict Secret al Direcției a II a-Direcția Regională MAI Cluj din 9 mai 1961, semnată lt. col. I. Unguranu, fila 258.

[22] Vezi, în acest sens, informații in extenso privindu-l pe Aurel Decei la Ioan Opriș, Aurel Decei sau destinul disperării, Editura Enciclopedică, București, 2004.

[23] Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Nota din 16 iulie 1963, filele 269-270, semnată lt. maj. V. Ciornei.

[24] Există câteva documente care fac referire la cazul Petru Dumitriu, fie în mod direct, fie tangențial, aflate în Arhivele Naționale ale SUA (NARA- National Archives and Records Administration).

[25] NARA, RG 84, Romania, Records of the Foreign Service Posts of the Department of State, CGR, 1959-1961, Box 41, Foreign Influence on Rumanian Writers and Intellectuals based on Interrogation of Noted Rumanian Author (DS-896), elaborat de William J. Tonesk, Special Research Section, Frankfurt, 6 iulie 1960, filele. 1-11.

[26] Ibidem, fila 2. Documentul reliefează preocuparea sporită a oficialităților române în legătură cu limitarea sau chiar eliminarea oricărui pericol subversiv. Efectul era deja în mare parte atins, după cum sugerează analiza americană, întrucât la momentul respectiv scriitorii potențial disidenți erau cuprinși de o copleșitoare senzație de izolare și neputință. (În textul original: at the moment, the potentially dissident writers are paralysed by an overwhelming sense of isolation and helplessness).

[27] Ibidem, fila 8.

[28] Ibidem, filele 2-3. Documentul menționează, de asemenea, aprecierea de care se bucura, în cercurile literare românești, Eugen Ionescu și opera sa.

[29] Ibidem, f. 3. În textul original: the one thing that is most depressing to Romanian creative artists, says the source, is the sense of being kept under the glass bell by a paternalistic regime which pays them well for performing on the local stage, but denies them the international audience whose approval they yearn to seek.

[30] Ibidem.

[31] NARA, RG 84, Romania 1944-1964, Box 41 (1959-19610), Report on Rumania. Background and Current Situation, April 1961, filele 74-75.

[32] NARA, RG 59, General Records of the Department of State, 1964-1966, Box 2623, Scrisoarea adresată Subsecretarului de Stat al SUA, George Ball, la 18 iunie 1964, fila nenumerotată.

[33] Arhiva CNSAS, Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Nota nr. 373/14 aprilie 1961, fila 179, cu privire la demersurile Crucii Roșii Internaționale privind soarta fiicei cuplului Dumitriu. Potrivit documentului, anterior demersului Crucii Roșii Internaționale pe lângă Crucea Roșie Română, existase un altul similar, întreprins de Crucea Roșie Franceză, care nu a avusese niciun efect, întrucât Crucea Roșie din România, aflată sub control politic, nu a oferit niciun răspuns.

[34] Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Raportul din 18 august 1964 privind discuțiile purtate nu numita Ileana Medrea, filele 26-27. Documentul descrie în detaliu momentul emoționant al revederii dintre Ileana Medrea, sora soției lui Petu Dumitriu, și fiica cuplului.

[35] Arhiva CNSAS, Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Sinteza privind fugarul Petru Dumitriu în RFG, elaborată la 1 octombrie 1966, filele 6-7, care ,,având în vedere faptul că atât fugarul cât și soția sa nu sunt cunoscuți cu activități dusmănoase” se încheia cu decizia de aprobare a închiderii dosarului individual Petru Dumitriu și luarea în evidență a membrilor familiei într-un ,,dosar de problemă”.

[36] Arhiva CNSAS, Arhiva CNSAS, Fond Operativ, Petre Dumitriu, Dosar nr. 148321, Vol.1, Nota Raport din 24 ianuarie 1963, elaborată în urma întrevederii avute de agenta Ioana Ștefan la Paris cu Petru Dumitriu. Filele 296-298.

[37] Ibidem, filele 298-299. Mai mult, Dumitriu ar fi afirmat că ,,nu va mai repeta greșeala (din trecut, aceea de a critica regimul – n.n.)”.