Stupide metafore-eufemisme cotidiene

Cu certitudine dorința de a se minți pe sine însuși și de a părea mai  frumos  și mai bun stă la baza unor exprimări eufemistice tot mai frecvente în ultima vreme; contribuie la aceasta și isteria mediatică de tip covidian și nu numai.

În ultima vreme omul  nu moare  ci   „a pierdut bătălia cu noul virus” sau cu „o boală necruțătoare”; greu de imaginat cum se desfășoară „lupta”, în ce măsură e o luptă (mai curând a medicilor) când muribundul e cel mai adesea inconștient. În măsura în care, cum spuneau cei vechi „după moarte nu mai e nimic”, devine mult mai decent „a murit”. Cam în aceeași direcție se situează expresia de basm lugubru „a plecat la îngeri”; mi s-a explicat când eram copil proaspăt orfan că unii mor tineri și pleacă la îngeri pentru că acolo sus sunt foarte iubiți; preferabil totuși să fii iubit terestru; de fapt pe linia aceasta și cei din vechime se consolau aiurea cu „credința” cum că „cei iubiți de zei mor tineri”; mai bine urât decât iubit,  ca să poți sta mai mult pe pământ. În general prezentarea morții laudativ, eufemistic,  e imorală; romanii, auzindu-i pe creștini că admiră moartea „pentru că e frumoasă”, îi întrebau pe bună dreptate „de ce nu vă sinucideți să ajungeți mai repede la ea???”

Mortului i se adresează și urări cel puțin stupide de vreme ce oricum nu le poate recepta nici auditiv nici altfel: „drum bun…” și „dormi în pace…”; nu avem nici un indiciu că vreun decedat ar fi avut probleme pe drum (doar la Mehala s-a întâmplat o singură dată ca, din cauza drumului desfundat către  cimitir,  dricul să se încline exagerat provocând alunecarea sicriului și căderea capacului, dar ulterior drumul a fost refăcut); nici că s-ar fi trezit tulburat din somn, mai ales că vorbim de cel de veci. Pe aceeași linie, fără nici o probă concretă celestă, consolarea că „x veghează din cer”, fără ca vreun aparținător să-și pună problema „dacă a ajuns în Iad?”. Și-apoi, vegherea cerească a decedatului e probabil ca lumânarea privegherii pământești a apropiaților. Cu puțin pragmatism păgân ne putem întreba totuși toate  acestea cui prosunt?, cui îi folosesc; pe de altă parte, renunțarea la unele din ele ar aduce mari pierderi de dimensiuni virale unor instituții…

Nici cu geografia nu stăm mai normal; „muntele și-a luat tributul” e o expresie cel puțin idioată, după opinia unui reputat alpinist român care, cu mult bun simț explica recent că dacă ai comis o eroare și te-ai crezut mai priceput decât ești, nu e muntele de vină că ai sucombat; muntele e o formă geografică frumoasă, admirată și care, adaug eu, nu are nici o tangență cu Sublima Poartă căreia i-am plătit tributuri mai mult sau mai puțin mari. Să fie o reminiscență a supunerii de odinioară? Pe linie acvatică lucrurile nu sunt mai blânzi; „furia apelor a șters totul în cale”; nu cunosc nici măcar un poet care să fi „discutat” cu vreun curs de apă pentru a-i determina starea de spirit, dară-mi-te vreun mediatic (mai ales că nici româna n-o prea vorbesc bine… unii); în fond un curs rapid, opulent și năvalnic poate reprezenta și „veselia apei”, chiar tulburi. Culmea o reprezintă „apele care au lăsat în urmă un peisaj apocaliptic”; fiind noi un popor supra drept credincios „de peste două mii de ani”, deși învățătura lui Christos începe prin 30, deci acum 1990 de ani, ar fi decent să știm că apocalipsa e prezentată ca o ardere totală, finală; desigur, dacă ar fi urmată imediat de ape, am mai avea o speranță; dar textul Evanghelistului nu ne oferă așa ceva. 

Să mai amintesc și de „șoseaua morții”, indiferent care ar fi aceea căci atributul e dat eminamente de demența celor de la volan; ca și în cazul muntelui, tulburarea mentală a șoferului e cauza primă și, desigur, ultimă; „șoferul a scăpat direcția…”, oare de ce?; există totuși o situație în care expresia are din păcate acoperire: atunci când cineva e victima unui criminal la volan, care, dacă mai e și supraom prin tată, scapă cu … bine.

Privind fie și în treacăt toate acestea și revenind la… morții noștri, nu e mai decentă învățătura celor vechi, oricât de păgâni erau? La romani moartea unui cetățean, senator sau meșteșugar, era anunțată printr-un singur cuvânt: VIXIT, a trăit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *