Pentru mama Focşaniul a fost casa pe care nu a părăsit-o niciodată: trupul ei trecător se odihneşte alături de cei care s-au dus, înaintea ei. Şi dacă am învăţat să iubesc acest oraş în care s-a strâns întreaga mea Moldovă, este pentru că am trecut, amândoi, prin ucenicia îndepărtării şi a revenirii.
Casa în care mama a copilărit nu mai este , acum, decât amintire: în acel colţ de stradă de unde se iveau trandafirii bunici nu se mai află decât întinsul de beton al unei case impersonale. Casa în care mama a copilărit nu mai este şi nimic din ceea ce îmi amintea de fericirea noastră nu se mai ridică acolo. Pustiul a înghiţit trecutul care avea aroma dulceţei de cireşe amare.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar casa pe care am ridicat-o, împreună , mă întâmpină de câte ori revin: mă întâmpină, acum, la fel cum ne-a întâmpinat când ne întorceam, cu toţii, ştiind că un lătrat vesel ne va lumina trecerea pe modesta uliţă unde intram.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar sufletul caselor nu piere , la fel cum nu poate pieri sufletul celor care le-au locuit şi le-au dat viaţă. Ceea ce poate fi năruit este un edificiu de cărămizi, dar nu ţesătura de vise şi de amintiri în care se toarnă anii care trec.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar duhul vechii case a călătorit, spre a ne însoţi în noul loc pe care l-am întemeiat. Căci duhul caselor îi urmăreşte pe cei care pribegesc şi merge pe urma paşilor lor, până în clipa în care îi zăreşte şi intră, cuminte, spre a se aşeza, aşteptând tihna melancolică a toamnei şi patina muzicală a iernii care va veni.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar acest duh călător este una cu vântul care atinge zidurile şi copacii grădinii noastre. Este acel duh călător care a purtat cu sine toată dragostea celor nu mai sunt şi întreaga promisiune a fericirii discrete ce avea să ne aştepte.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar, atunci când deschid poarta noii noastre case şi încerc să ating cu privirea locul de pe terasă de unde mă privea cu iubirea ei melancolică, simt atingerea duhului şi văd cum mâinile lui de fum desenează imaginea mamei, la fel cum degetele ploii alcătuiesc un desen improbabil pe un geam solitar.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar duhul care ne-a însoţit până aici este un duh răbdător, unul care a strâns toată povara de dragoste fără de care singurătatea mea ar fi ca o toamnă ceţoasă ce nu se poate lumina, niciodată. Duhul casei alcătuieşte , din materia evanescentă a amintirii, pacea de senin în care mă pot regăsi: moartea devine un prag peste care poţi păşi, neatins de teroare finitudinii.
Casa în care mama a copilărit nu mai este, dar promontoriul pe care l-am clădit, în anii din urmă, este portul în care acest duh al timpurilor de altădată a poposit. Respiraţia lui este respiraţia mamei, iar corpul lui stelar este încărcat de parfumul ei.
Iar atunci când oboseala zilelor mă încearcă, atunci când solitudinea este sfâşietoare şi durerea mă acoperă cu doliul ei, mă întorc cu privirea spre casa noastră şi las duhul care mă aşteaptă în prag să reclădească din substanţa dorului conturul celei din urmă amieze de septembrie pe care am petrecut-o aici. Timpul şi moartea sunt suspendate şi tot ceea ce mă înconjoară este mişcarea toamnei. Iar această imagine a încremenirii melancolice mă absoarbe, ca un maelstrom parfumat. Suntem , din nou, acasă, pentru totdeauna.
