-dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
SILVIU LUPESCU este Directorul General al editurii Polirom.
Care sunt anii care au trecut cel mai greu pentru Polirom?
Anii cei mai grei, nu doar pentru Polirom, au fost în timpul crizei din 2008-2013. Pe noi, recesiunea ne-a lovit mai târziu, prin 2010, după ce au fost tăiate salariile și puterea de cumpărare a scăzut draconic, când „piața de carte” s-a prăbușit cu 40%. S-a redresat abia după vreo șase ani.
Și, cumva în oglindă: când ați fi vrut să se oprească timpul pentru Polirom?
Niciodată. Întotdeauna m-a interesat ziua de mâine… Îndeobște, întocmim planuri editoriale pentru următorii 2-3 ani și mereu există un titlu (sau mai multe) pe care abia aștept să-l văd ieșit de sub tipar. Dar aveți dreptate, tuturor ni se întâmplă să simțim că timpul trece prea repede și că am vrea să-l oprim. De câte ori șterg numele unui autor din agenda telefonului, aș vrea să fi putut să țin timpul în loc. Mi s-a întâmplat recent la despărțirea de Vintilă Mihăilescu.
Cum arată o „poză” care vă place foarte mult despre Polirom? Cu numere, cu date?
Ar fi imaginea tuturor celor 25 de milioane de cărți publicate în 25 de ani. Plasate una după alta, ar alcătui un șir lung de vreo 5.000 de kilometri, cam cât Europa de la Urali la Capul Roca, în Portugalia. Sau stivuite una peste alta, ar face cât un turn înalt de 400 de kilometri, cu vârful în ionosferă.
Care sunt cele mai neîndurătoare statistici pentru o editură mare? Cele pe care nu ați vrea în nici un chip să le aveți pe masă?
În sistemul nostru de plăți rostogolite – nu doar în comerțul de carte –, lichiditățile au devenit o mare problemă. Termenele de plată pentru cărțile vândute s-au tot prelungit dincolo de 120 de zile, ceea ce înseamnă că investiția pentru un titlu nou se recuperează tot mai târziu. Și, să nu uităm că editurile acordă distribuitorilor și credit comercial. Nu știu dacă cea mai necruțătoare statistică e a creanțelor, dar e stresantă. O alta este a stocurilor de carte și a rulajelor, o „imagine” a capitalului pe care editura îl are blocat. Aceste stocuri nu sunt nocive atât timp cât au „rulaj” (aka vânzare), dar cum niciodată tirajele nu pot fi estimat ca la farmacie, întotdeauna o parte mai mică sau mai mare rămâne pe stoc.
Aveți în minte 3-5 cărți, să zicem, marca Polirom care ar fi meritat o soartă – de piață – cu mult mai generoasă decât cea avută deja?
O, sunt multe… Sunt cărți ale unor autori români care au primit premii literare prestigioase în străinătate, în vreme ce la noi n-au fost nici măcar nominalizate la vreun premiu național, deoarece autorii nu făceau parte din vreuna din coteriile băștinașe. Uneori, publicul simte „manevra”, ca în cazul Întoarcerii huliganului de Norman Manea (Prix Médicis Ètranger, 2006), și cartea se bucură de succesul meritat în librării. Dar nu e întotdeauna așa. De pildă, lăsând deoparte derapajele recente al lui Goma, cred că Din Calidor sau Culoarea curcubeului ‘77 meritau o soartă mai bună. Sunt și autori străini într-o situație similară. L-aș menționa pe kenyanul Ngug wa Thiong’o, de ani buni favorit la Nobel, sau chiar câțiva prozatori americani importanți, cum sunt Philip Roth, Cormac McCarthy sau Don DeLillo.
Ce muzică clasică apreciați că se potrivește editurii pe care o conduceți?
Uneori, când plec din Iași spre București, îmi place să ascult Dvořák, Simfonia a 9-a. E o perpetuă invitație spre sau la ceva. Dar dacă e să aleg acum ceva anume, m-aș opri la Bach, întrucât contrapunctul, vocile multiple care se întrepătrund, sugerează dialogul, diversitatea.
Am putea face următoarea afirmație: că sunteți editorul de carte care a ascultat cea mai multă muzică clasică din România ultimilor 25 de ani?
Nu știu. Sper doar că sunt editorul cu cea mai mare colecție de stilouri, printre care un Aikin Lambert din 1885, un Paul E. Wirt (de la sfârșitul anilor 1880) și un Conklin Crescent – modele pe care le-a folosit și Mark Twain, ba chiar le-a și făcut publicitate, pare-se că plătită. Ar mai fi câteva Watermann din 1900-1920 sau Pelikan din anii 1930. Un Montegrappa îmi amintește de Hemingway din Primul Război Mondial. Cât despre stilourile japoneze realizate manual prin tehnici tradiționale ̶̶ makie-e, urushi, tamenuri, chinkin –, ele sunt adevărate opere de artă purtând semnătura sau sigiliul unor maeștri japonezi atestați. Un artist în oricare din tehnicile menționate se formează în ani și ani.
Dar revenind la subiect, suntem o țară în care educația muzicală este ca și inexistentă, o țară fără o sală de concerte reprezentativă și cu stagiuni terne și neinteresante. Festivalul „George Enescu” e un fel de cireașă de pe un tort inexistent. La Iași, Filarmonica nu mai are de ani buni o sală de concerte. Are doar promisiuni de la toți politicienii din toate partidele.
Vă enervează piața de carte din România?
Da, în primul rând prin micime. Fiecare țară are piața de carte pe care și-o merită. Statisticile privind consumul cultural sunt cunoscute. Suntem pe ultimul loc în UE și, drept urmare, putem fi cotați drept un popor incult. Prima oară când m-am „enervat” a fost în Suedia, unde am cunoscut un prozator tânăr care tocmai ajunsese la un milion de exemplare vândute din ultimul său roman. Un milion! Unul din zece suedezi îi citiseră romanul. Anul trecut, o editoare din Lituania spunea că tirajul mediu la ei este de 25.000 de exemplare. Nu am crezut-o. Așa ceva e de neconceput în România.
Ce nu merge la noi în această privință? Nu accidental, ci așa, ca eroare majoră, ca defecțiune majoră de sistem?
Cred că dezinteresul pentru carte, tot mai evident după 1989, a început odată cu degradarea învățământului. Ca să rezum, îmi amintesc că la o ediție FILIT de acum câțiva ani, l-am întâlnit pe Ernest Wichner, scriitor și traducător emigrat din Banat. Era festivitatea de închidere, pe scenă o profesoară de română (traseistă politică) ținea un speech anost, într-un limbaj prețios, așa că am ieșit din Teatrul Național la o țigară. Ieșise și Wichner din sală. Țin minte ce mi-a spus atunci: „Dacă așa sunt toți profesorii de limba și literatura română din țară, atunci îmi explic de ce elevii nu mai citesc”. Profesorul meu de matematică, Traian Cohal, transforma cel puțin o oră pe trimestru într-una de citit poezii – Minulescu, Blandiana, Brumaru, în fine, poezii pentru adolescenți de liceu. Liceul „Negruzzi” avea un cenaclu, o revistă literară… Probabil că asemenea cenacluri și reviste mai există, dar în foarte puține școli – poate în câteva licee de elită.
Cum evaluați ceea ce reprezintă bunul cel mai de preț pentru Polirom? Și, desigur, care este acela?
Depinde în ce sens. Literal, bunul de preț e compus din ceea ce numim „active circulante”, respectiv stocurile de carte. În funcție de mărimea editurii, valoarea acestora poate ajunge la milioane sau zeci de milioane de euro, bani blocați și cu rulaj îndeobște lent. Figurativ însă, factorul decisiv sunt oamenii din editură. Și ar mai fi brandul, renumele pe care editura și l-a cucerit în timp și care se măsoară prin numărul cititorilor fidelizați. Brandul Polirom depinde nu doar de personalul din editură, ci și de consilieri, colaboratori, traducători, referenți și, mai ales, de autorii publicați.
Pe ce greșeli se bazează succesul dumneavoastră, al editurii pe care o conduceți?
Pe greșelile concurenței, cea care mi-a permis să prind „o felie” consistentă din tortul numit „piața de carte”. Evident, acum 25 de ani configurația editorială era cu totul alta și multe edituri aveau un program, ca să spunem elegant, comercial. Lăsând gluma deoparte, omul din greșeli învață, dar e bine să greșești mai puțin decât concurența, mai ales în ce privește programul editorial sau prețul și calitatea cărților pe care le produci.
Dacă ar fi să scrieți un Manual al Editorului pentru România și dacă ar fi să faceți un tabel cu 10 legi să spunem, ce ați pune acolo?
Unele „legi” sunt valabile pentru orice business: (1) elaborează un plan de afaceri; (2) studiază cererea; (3) cunoaște-ți concurența; (4) nu uita că să vinzi e mai greu decât să produci. Altele țin de specificul produselor culturale, al căror public este foarte segmentat: (5) stabilește criterii multiple de selecție a titlurilor; (6) întocmește planuri editoriale pentru minim un an; (7) estimează cât mai corect publicul țintă, prețul și tirajul; (8) respectă toate fazele de editare a cărților; (9) promovează noile titluri înainte de apariția lor. O altă regulă, a zecea, ar fi că minim o treime din personalul unei edituri trebuie să lucreze în marketing și vânzări. Cred că sunt multe alte astfel de reguli de urmat.
De ce au dispărut așa de multe edituri de la noi în ultimii ani?
Au dispărut multe? Cred că au și apărut la fel de multe. Chiar pe strada unde se află sediul Polirom, la Iași, sunt vreo cinci-șase edituri! Oricare centru de multiplicare poate obține ISBN-uri și devine editură. Sunt zeci, dacă nu chiar sute de edituri de familie sau de apartament. Cunosc și la Timișoara o editură cu o carte de vizită de peste 6.000 de titluri! Impresionant, nu? E drept că pe pagina web scrie „am tipărit peste 6.000 de titluri” și nu „am editat peste 6.000 de titluri”. E un mic detaliu, nu? Ceea ce cred că se petrece și, de altfel, s-a petrecut în multe țări este concentrarea, adică o cotă mare de piață este deținută de un număr restrâns de edituri, astfel că editurile mici devin mai puțin vizibile. Pe de altă parte, domeniul editorial are o barieră de intrare joasă, astfel că în anii ’90 a fost o adevărată „invazie” de noi edituri. Multe dintre ele nu au rezistat sau au fost falimentate pentru a nu plăti taxe și impozite, apoi unele au reînviat sub denumiri ușor modificate – o metodă folosită la noi pe scară largă și cu mult succes de „oamenii de afaceri” autohtoni și nu numai. Nu doar democrația a fost original, ci și capitalismul românesc. Până la urmă, ca în orice business, într-o editură trebuie să investești mereu. Cei care s-au oprit au dispărut.
Ce însemna, pentru România, „tiraj mare” acum 25 de ani?
Pentru Polirom, erau tirajele de peste 7.000 exemplare. Sunt convins că pentru literatura de consum (gen Sanda Brawn) tirajele erau mult mai mari.
Dar acum 15 ani, înainte de criză? Și acum 8-10 ani, după criză?
Și înainte de criză tirajele „mari” au fost de cca 5-7.000. Desigur, au fost best-selleruri cu tiraje mai mari și cu reprinturi succesive. Îmi amintesc de corespondența inedită dintre Eminescu și Veronica Micle, de pildă – au fost vreo 50.000 de exemplare vândute. Pe atunci, cadrele didactice primeau o subvenție de 100 euro pentru a-și achiziționa cărți. Acum subvenția aceea a rămas lege doar pe hârtie, ca și tarifele preferențiale la serviciile poștale pentru tipărituri sau sprijinul acordat librăriilor individuale mici.
După criză, piața de carte a scăzut și tirajele au scăzut proporțional. Un tiraj mic înseamnă și o eficiență financiară redusă, dacă nu chiar o pierdere, dar și un cost de oportunitate cert, în sensul că banii puteau fi redirecționat spre ceva mai lucrativ. Cu un tiraj sub 1.000 de exemplare e greu să obții profit, întrucât costurile per exemplar cresc semnificativ.
Și azi: ce coordonate are un „tiraj mare” la noi?
Un tiraj bun poate fi de 2.000 de exemplare pentru un roman românesc contemporan, 3.500-5.000 pentru literatura universală sau 2.500-3.500 pentru o carte de non-ficțiune. Dincolo de aceste limite, aș spune că se situează best-sellerurile. Un best-seller mondial a fost Sapiens de Yuval Harrari. La noi s-au vândut până acum cca 150.000 de exemplare. Best-selleruri pot fi considerate și unele cărți ale autorilor români: Tudor Chirilă cu ale sale Exerciții de echilibru (75.000 exemplare), Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt (50.000 doar în ediția de opere de la Polirom), Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian sau Dan Lungu cu Sunt o babă comunistă (fiecare cu cca 25.000-30.000 de exemplare vândute). Manualele școlare sau universitare au tiraje mari, dar deja vorbim despre un alt tip de cărți. În ce privește literatura străină, De veghe în lanul cu secară de Salinger a vândut la Polirom, în tiraje succesive, cca 180.000 exemplare, iar O mie nouă sute optzeci și patru al lui Orwell, 100.000 de exemplare. Nu sunt cifre spectaculoase în comparație cu milionul „modelului suedez”, dar asemenea titluri ne permit să supraviețuim.
Pe ce e de construit în piața de carte din România? Ce e deja solid? Ce e greu de doborât?
După 1989, numeroase edituri au fost înființate din inițiativele unor persoane particulare. Au fost și privatizări mai mult sau mai puțin discutabile ale unor edituri de stat. Unele, cele cu manageri dedicați cărții și performanți, continuă să existe și azi. Toate cred că pot alcătui un fundament solid pe care să se poată construi în viitor. Cert e că suntem într-un moment de predare a ștafetei – în locul „pionierilor” din anii ‘90 vin generațiile noi de editori. De ei, dar și de politicile editoriale adoptate, va depinde cum va arăta piața de carte peste, să spunem, zece ani. Când menționez „politicile editoriale”, mă gândesc că s-a recuperat mai tot ce era e recuperat, acele cărți care nu au putut fi publicate în comunism, astfel că e nevoie de ceva nou, care să surprindă și să atragă cititorii. Nu poate fi decât îmbucurător faptul că deja se impun noi generații de prozatori. Singura mea teamă e că ne pricepem mai curând să deconstruim decât să construim. Avem idei, avem entuziasm, apoi totul dispare la primul obstacol, ca și cum n-ar fi existat. Avem și vocația de a distruge și ce a fost bine construit. Să nu uităm ce s-a ales din Institutul Cultural Român după anul 2012.
Vă temeți, a propos de carte, de proliferarea noilor „dihănii”, a noilor tehnologii?
Categoric nu. Revin pentru o clipă la muzică, pentru care suportul, „dihania”, s-a transformat rapid în ultima sută de ani: de la plăcile de patefon, trecând prin LP, CD, DVD, DVD-A, SACD, BD, am ajuns astăzi la suporturi digitale de înaltă rezoluție (Hi-Res) și DSD. Prin contrast, obiectul numit carte a rămas cam același. A apărut formatul digital, dar chiar și cei mai entuziaști adepți constată că ponderea lui e redusă, chiar și în țările anglofone, unde nivelul vânzărilor a fost mai ridicat. Mai mult, se pare că formatul clasic începe să recâștig terenul pierdut, așa cum printre melomani sunt numeroși „nostalgici” care au revenit la LP-uri, a căror comercializare a luat un avânt spectaculos. În ce privește Polirom, am fost printre primele edituri din România care au abordat producția de carte digitală în diverse formate, nu și kindle, care e un format proprietar deținut doar de Amazon. Cam o treime din oferta noastră de carte a fost digitalizată, încât sunt în prezent peste 1.500 de titluri disponibile pe www.libris.ro
Mai aveți idei pe care unii le-ar putea considera din cale-afară de naive despre cărți, cu privire la ce pot face cărțile?
Nu cred că poți profesa ca editor dacă nu iubești cărțile, dacă nu ai o relație afectivă cu ele. Inevitabil, ca pe orice ființe iubite, le idolatrizezi. Citești o carte, o îndrăgești, și brusc simți că trebuie să o publici, că toată lumea o va citi. E o naivitate! De multe ori marile iubiri provoacă și deziluzii dintre cele mai mari.
A dat Moldova înapoi Poliromului – sau măcar Iașiul – cât a dat Polirom Moldovei – sau măcar Iașiului?
Iașiul mi-a oferit climatul în care m-am format, un climat mult mai cultural pe atunci decât este astăzi. Un rol formativ a avut și perioada petrecută la Opinia studențească și grupul din jurul revistei. Multe s-au schimbat însă de atunci. Unul dintre foștii directori ai Centrului Cultural Francez îmi spunea acum câțiva ani că pur și simplu nu are cu cine să discute problemele culturale la Primăria din Iași. Orașul a fost sufocat de propria tradiție de la care se revendică și de un provincialism cu iz conservator, cu câteva excepții pe care le pot număra pe degetele de la o singură mâna. Polirom e o editură din Iași sau din Moldova în aceeași măsură în care ar putea fi din Timișoara sau din Banat. Cel puțin, așa mi-am dorit – să nu fim o editură provincială. Primele lansări de carte le-am avut la Cluj și Timișoara. Nu am elaborat o „geografie editorială” după modelul celei literare a profesorului Cornel Ungureanu, dar legăturile cu Banatul pot fi dovedite: în afară de cei care s-au aflat alături de mine încă de la înființare (Mircea Mihăieș și Adriana Babeți, de pildă), am publicat foarte mulți autori bănățeni. Primele lansări de carte (Pentru Europa de Adrian Marino ori Scrisorile din închisoare ale lui Adam Michnik) tot la Timișoara au avut loc.
Ce a oferit Iașiul Poliromului? N-am vreo așteptare anume și nici n-am ochit vreo stradă pe malurile Bahluiului să-mi poarte numele. O editură e o construcție, cineva o proiectează și o înalță cărămidă cu cărămidă. În ultimă instanță însă, cărțile sunt cele care vorbesc. Așa încât ceea ce mi-a oferit Iașiul în primul rând a fost atmosfera liniștită în care am putut să public aceste cărți.
Decade cartea? Decade lumea legată/protejată de cărți?
E o întrebare din acelea pentru futurologi. Cum va arăta lumea peste o sută de ani? Ce va oferi epoca „postumană”? James Lovelock prezice un timp când creierul va putea fi „citit” și copiat pe o memorie USB, astfel că vom deveni „nemuritori”. Ce ne va oferi viitorul, epoca „postumană”, în ce privește cartea? Habar n-am. Poate „cartea-pilulă”: Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu în 500 de comprimate, a se administra per os câte unul pe zi după cină.
Cum e Silviu Lupescu la Polirom atunci când e bucuros?
Fredonez Toréador, en garde sau similar.
Dar când e nervos?
E ceva între 90 și 100 dB(A) pe holurile editurii. Așa cred.
De ce suntem ultimii în Europa la consumul de carte?
Am menționat rolul (aproape inexistent) al școlii în ce privește lectura. Chiar și unii miniștrii ai Educației vorbesc ca niște suplinitori la o școală cu wc în fundul curții. Dar dacă ne gândim cine produce astfel de profesori, atunci trebuie menționate și universitățile devenite astăzi adevărate fabrici de diplome. Am constatat eu însumi scăderea nivelului cultural, faptul că sunt studenți la filologie în an terminal care nu știu cine a fost autorul Divinei comedii, scriu „statuia lui Cid” sau habar nu au să facă acordul articolului posesiv. Pentru mulți, FB și Wikipedia sunt singurele „surse” de informare. Numeroși absolvenți care ajung să predea astăzi în școlile românești au teze copy-paste. De aici, și procentul mare de analfabeți funcționali din România, așa cum au demonstrat-o recent testele PISA, dar și mulți politicieni și reporteri pe care îi auzim zilnic torturând limba română la televiziuni. Degeaba ne lăudăm cu Enescu (deși nu avem nici măcar o singură integrală a operelor sale muzicale realizată în ultimii 30 de ani), cu Brâncuși (pentru care nu s-au găsit bani pentru „Cumințenia pământului”) sau Eminescu (din a cărui poezie, un recent ministru al Culturii, de la o universitate de rang doi, nu a fost în stare să recite nici măcar două versuri). Suntem ultimii în Europa la consumul cultural, nu doar la carte, în oricare dintre statisticile realizate independent, nu în cele ale institutelor aservite politic. De aici și imaginea noastră de popor incult, de „șparangheliști”, ca să folosesc un termen la modă. Pe lângă muncitorii sezonieri însă, au emigrat și numeroși potențiali „consumatori de carte”, oameni cu un orizont cultural larg. Sunt milioane! Avem cel mai mare și mai dramatic exod din istoria națională, un exod care afectează și consumul de carte.
Să fim (și) optimiști despre o criză majoră (cum e cea în care tocmai suntem)? Mă refer la oameni și cărți.
Oricine a trecut prin criza precedentă știe că nu sunt motive de optimism. După criză, vânzările de carte și-au revenit greu. Putem presupune și de această dată că nivelul de trai va scădea și că migrația va crește. E prea devreme să estimăm ce influență va avea asupra psihologiei cumpărătorului sau a interesului pentru lectură. Contracția pieței de carte se prefigurează a fi însă una majoră, probabil mai mare decât la criza anterioară.
Vedeți posibilă, ca să fac apel la un limbaj de sezon, o „imunizare în masă” a pieței de carte de la noi?
O „imunizare”, în sensul unui fenomen de respingere a cărților nu cred că va fi. Întotdeauna vor exista împătimiți de lectură, chiar dacă procentul acestei „elite cititoare” e redus, undeva între 5% și 8% (același procent, de altfel, e și în SUA). Și nici nu cred că va exista cu adevărat o rezistență față de carte, ci mai curând multă indiferență.
Sau, ca să rămân la acest limbaj, e nevoie de vaccin(uri)?
Prea multe Mame Omida emană opinii despre vaccinuri așa că mă abțin. Dar cu referire la „piața de carte”, să nu uităm că sunt și alți actori care o pot potența. De pildă, librarii. Despre librăresele de la „Junimea” din Iași, cele din timpul adolescenței mele, am cele mai frumoase amintiri. Erau niște profesioniste, în vremuri când multe titluri erau dificil de procurat. Să nu fi fost ele, nu știu dacă astăzi aș fi ajuns să reeditez unele dintre cărțile autorilor pe care îi citeam pe atunci – Gabriela Adameșteanu, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura ș.a. Nu vreau să fac publicitate, dar există și aici, la Timișoara, o librărie model, „La două bufnițe”, unde se fac lucruri deosebite pentru promovarea cărții. Comerțul cu cartea nu e simplu și cred că unui librar îi trebuie și „vocație”. Proprietarul unui lanț de librării de la noi afirma că în comerț nu există morală. Eu cred că fără morală librarul e un simplu marchitan de cărți. Ca să fii librar îți trebuie pasiune, trebuie să fii mereu la curent cu ce e nou în domeniu. Suntem una din puținele țări din UE care nu avem o publicație dedicată librarilor sau noilor apariții editoriale. Încât, puțini librari se mai informează. De pildă, noi trimitem săptămânal informații complete despre noile apariții, conforme cu sistemul internațional ONIX, folosit de toți marii distribuitori de carte din lume. Din păcate, puțini le citesc când emit comenzi, ba chiar am avut solicitări să le mai simplificăm, pentru că e prea mult de citit. Odată, am trimis informații aiurea în mod intenționat, prezentările și copertele cărților fiind preluate de la alte cărți, deja apărute. O sigură persoană din departamentul de achiziții al unui mare lanț de librării a sesizat neconcordanța. Am dedus că restul librarilor au făcut comenzi „la ghici”
Cum ați vrea să arate Polirom peste 75 de ani?
Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ORIZONT.