despre femeia unică și irepetabilă

Pentru a bate fierul cât mai este cald și pentru a nu se estompa impresiile: “ Pe mâna femeilor” (Ed. Cartea Românească) este un roman cărnos, de o consistență (auto)ironică, al scriitorului Felix Nicolau. În esență, ironia în sine nu este o valoare, dacă nu este echilibrată cu inteligență și versatilitate, atribute care nu îi lipsesc cărții, dimpotrivă. Din fericire, esafodajul construit “isteț” câștigă spațiu prin mânuirea excelentă a personajelor savuroase, ca într-o joacă de copil cu păpușile preferate.

Cartea imprimă doza bine meșteșugită de suprarealism, cotidianului, pe alocuri murdar, iar războiul celor două specii generoase (femei, bărbați) se prefigurează declarativ.

Unele construcții și imagini susțin generos discursul dinamic și halucinat pe alocuri, al autorului: zborul în căutarea sexului pierdut în cimitir, imaginea Hortensiei Papadat Bengescu (care, fie vorba între noi, a scris colosal proză erotică), mânuirea grozavă a obsesiei amorului și a morții.

“ușa de la capela Hortensiei Papadat-Bengescu are o cârpă în loc de geam(…) pe sicriul păstrat perfect sunt oale căni tacâmuri și o farfurie de tablă cu o omletă pe jumătate mâncată. Galben, distins și bucălat zâmbește chipul Hortensiei din poza rezemată de coșciug.”

Jocul personajelor (Unmircea, domnul Turban, Paloș, Seralompu, Fund-pătrat, Îțibagdouă, Mușcata, etc.) și schimbarea de roluri derutează, însă suficient cât să confere savoare scriiturii. Femeile (că doar ele guvernează lumea romanului) sunt elemente simbiotice care se strecoară în venele bărbatului, se contopesc cu moleculele din sângele lui și veghează ca acesta să nu se abată de la drumul cel drept.

Imaginile poetice imprimă cărții o notă personală și îndulcesc pe alocuri sarcasmul și ironia (ducându-mă puțin cu gândul la- urbancolia -lui Dan Sociu): ”ai uitat cât de geloasă erai pe corpul meu înfășurat în mușchi, pe coapsele mele arcuite, pe sânii mei aprigi cu sfârcuri portocalii, pe unghiile mele nichelate?”

Și peste toate, imaginea translucidă a femeii, (nu contează care, adelina, madlena, robela, mina), femeia unică, irepetabilă, de neegalat care își imprimă imaginea în bărbații în care s-a consumat, în care a reușit să decripteze benzi generoase de informații pe care le-a asimilat prin contopire:

“Mina, iubita mea zveltă, cu profil rece, metalic (…) a trăit în mine pentru a pune în valoare forma mea aerodinamică, mereu inspirată, mereu arțăgoasă. Mina s-a consumat până la ultimul atom …”.

Asimilarea reciprocă a celor două specii are loc într-o societate saturată în care totul a fost consumat: kitch, frumusețe, inteligență, sarcasm, ironie…

Un roman provocator și inteligent.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *