August – Mahmureala metafizică
Textul din august a fost o evoluţie interesantă în acea conversaţie. Nate, pentru care băutul era în continuare mai mult un sport decât automedicaţie, a ales eseul din 1971 „The Hangover“ („Mahmureala“) din Everyday Drinking (Băutura de zi cu zi), o carte al lui Kingsley Amis (tot un afemeiat genial şi alcoolic). Îl vedea ca pe o continuare a Înotătorului din iunie, deşi a trebuit să sărim peste luna iulie, toridă, deloc favorabilă relaţiilor sociale, ca să ajungem în acest punct. Băutul, la bine sau la greu, era un aspect integral al proiectului clubului de carte. Marca locul nostru în şirul de mii de ani al oamenilor care‑şi petrec timpul împreună, stând la un pahar şi meditând îndelung la soarta omenirii. M‑a preocupat mereu ideea că, vreme de milenii, omul a născocit alături de natură modalităţi de a‑şi procura varii şi nesfârşite căi pentru a‑şi face viaţa mai uşoară şi a‑şi altera conştiinţa individuală, astfel încât să interrelaţioneze mai lesne cu ceilalţi, dar şi să se izoleze mai decisiv.
Amis, cu vastele, formidabilele lui cunoştinţe şi experienţă legate de băut, spune că, de când „conversaţia, amuzamentul şi băutura se conectează într‑un mod uman şi deosebit de intim…, beneficiile sociale colective ale consumului de băutură împreună cu ceilalţi (în baza acestei dovezi) cântăresc mai mult decât dezastrele individuale pe care le‑ar putea declanşa“. Toată lumea din living era familiarizată cu forţele distructive ale alcoolului şi cu toţii fuseserăm părtaşi oricum, spunându‑ne în gând, precum Epicur, că excesul e dăunător, ştiind prea bine că alcoolul conţine o substanţă chimică vicleană care afectează capacitatea de a judeca. Amuzant, erudit, afabil şi muşcător, Amis ne invită, prin textul lui despre consumul de alcool, să‑i acceptăm provocarea şi să ne desfătăm cu disputa de nerezolvat care este umanitatea.
În eseul lui, Amis ne sfătuieşte în primul rând cum să ne descurcăm cu Mahmureala metafizică. După părerea lui, ar trebui să începi prin a face dragoste temeinic cu persoana lângă care te trezeşti, mai puţin atunci când eşti cu cine n‑ar trebui să fii; atunci e cazul să te abţii, pentru că altfel o să te simţi doar ruşinat şi vinovat. Iar dacă te trezeşti singur, nu‑i cazul să „iei problema în mâini“, din acelaşi motiv. Deşi sfatul din urmă a fost contestat de cel puţin o persoană din încăpere, care găsea potrivit să‑ţi pui astfel sângele în mişcare după o noapte grea. Alte posibile remedii ar mai fi alternarea duşurilor cât mai fierbinţi şi a băilor, consumul de grepfrut neîndulcit şi de şi mai mult alcool. Mai menţionează câteva metode despre care a auzit, fără să le fi încercat el însuşi, cum ar fi: „Mergi la lucru în mină pe tura din zori, în zona expusă“, şi nişte reţete „notabile“ de mic dejun, preferata mea fiind cea a lui Samuel Taylor Coleridge: „(Doar duminica) şase ouă prăjite, un pahar de laudanum şi sifon“. […]
În timpul reuniunii noastre din august, Tristan a adus vorba despre un alt tip de mahmureală care cuprinsese tot oraşul: Mahmureala reconstruirii. El ne‑a reamintit cum, după ce s‑a mai risipit din drama distrugerii cauzate de uraganul Katrina, am fost lăsaţi să trăim cu urmările apăsătoare şi copleşitoare, trezindu‑ne în fiecare dimineaţă şi amintindu‑ne de întâmplarea aceea neverosimilă şi îngrozitoare ce se abătuse asupra noastră, amintindu‑ne că oraşul era în continuare în mare parte distrus, că şcolile erau încă închise. Apoi trebuia să ne ridicăm din pat şi să înfruntăm realitatea iarăşi şi iarăşi, să muncim şi să ne luptăm cu durerile nesfârşite de cap, cu întrebările şi cu planurile de refacere. Să blestemăm forţele care încetinesc vindecarea – birocraţia, infracţiunile, scepticismul.
După câţiva ani, transformarea oraşului care acompaniase Mahmureala reconstruirii a fost urmată de uitarea încăpăţânată, firească, dar destul de americană, un mecanism de supravieţuire colectiv, o revenire la „normalitate“. Dar cred că, odată ce‑ai văzut nemijlocit cum arată distrugerea totală a casei tale, amintirea se depune ca un substrat în conştiinţa ta, vie şi topită sub straturile optimiste ale reconstrucţiei, sub noile temelii şi noua tencuială, sub noile drumuri şi şcoli.
În sensul acesta, Mahmureala reconstruirii seamănă cu Mahmureala metafizică ce însoţeşte moartea cuiva sau o mare pierdere. Când te loveşte Mahmureala metafizică pentru prima dată cu toată forţa, sinele e complet depăşit şi buimăcit. Zilele te copleşesc, pierzi noţiunea timpului, pierzi concentrarea, dorinţa. Dar treptat, pe măsură ce trec săptămânile sau lunile, lumea se întoarce la tine, zilele îşi recapătă forma, durează doar câteva secunde ca să‑ţi aminteşti ce căutai în faţa frigiderului deschis. Când găseşti o pereche de pantofi pe un site şi îi pui în coş, te încearcă un mic sentiment de uşurare că îţi doreşti iarăşi ceva cu adevărat. Relaţiile tale îşi recapătă contururile normale, oamenii – dimensiunile lor complete. Fiecare an aşterne un alt strat proaspăt de tencuială peste traumă. Viaţa devine mai uşoară, se desfăşoară mai lesne. Dar simultan se mai întâmplă ceva – îngropată sub atât de multe straturi, trauma se contopeşte cu însăşi structura ta şi te transformă într‑un mod profund şi imperceptibil. […]
Am un săculeţ maroniu din catifea în care păstrez şuviţe din părul gemenelor, tăiate de antreprenorul de pompe funebre înainte de incinerare. Părul Rebeccăi fusese vopsit blond platinat, al lui Rachel era roşcat închis, de parcă încercau să se diferenţieze una faţă de alta şi faţă de genele familiei. Cumva mă simt trasă pe sfoară că singura mea relicvă fizică de‑a lor e alterată artificial, dar presupun că reprezintă şi o alegere din partea lor, ceva ce puteau să controleze cu adevărat. Ca în multe familii mari, trăsăturile noastre au fost distribuite pe grupuri, iar eu făceam parte din grupul lor – păr blond închis, ochi căprui, ceva mai scundă decât restul. La pompele funebre, proaspătul soţ/văduv al lui Rachel m‑a zărit pe hol, lângă camera de priveghi şi a îngăimat că semăn foarte mult cu ea, apoi m‑a îmbrăţişat prea strâns şi prea îndelungat. De ambele dăţi, după ce necrologurile şi pozele gemenelor au apărut în ziare, oamenii au remarcat cât de mult semănam. Cumva, răzbătea din înfăţişarea mea ideea că văzusem moartea, îi sărutasem chipul, şi că semăna foarte mult cu mine.
Am ajutat la formarea lor; morţile lor ne‑au schimbat. Mă bântuie această bănuială îngrozitoare şi vinovată că moartea surorilor mele, dispariţia lor din structura familiei, retragerea lor voită din ea ne‑au creat pe noi, ceilalţi, aşa cum suntem acum şi poate chiar ne‑au îngăduit să facem lucruri pe care altfel nu le‑am fi îndrăznit. Pare greşit să spun că ne‑au „întărit“, dar probabil că ne‑au împins să ne dovedim câte ceva nouă înşine – şi părinţilor noştri. Sinuciderea este deseori văzută ca eşecul suprem în toate planurile, aşa că noi, cei şase rămaşi în urmă, ne‑am trezit cu sarcina imposibilă de a încerca să compensăm, iar realizările noastre, procesele câştigate, copiii aduşi pe lume, campaniile derulate, textele publicate, obiectele de artă expuse, comunităţile ajutate veneau toate ca o mărturie că da, părinţii noştri au fost buni şi iubitori şi că mai toţi o duceam destul de bine. […]
Mereu mi‑a plăcut dimineaţa de după o mahmureală urâtă. Să te trezeşti plin de recunoştinţă pentru o nouă a doua şansă, să‑ţi aminteşti cum e să te simţi bine. Atâtea opţiuni şi atâta productivitate se întind la orizont, înainte să înceapă ziua, înainte să se îndrepte inexorabil înspre apus, când ţi‑ar cam prinde bine o băutură. Din fericire, pentru mulţi dintre noi, mahmureala este doar o parte a ciclului de momente frumoase, prăbuşire dureroasă, regenerare. Pentru alţii, prăbuşirea este continuă, iar recuperarea nu e posibilă. Când ei cedează într‑un final, Mahmurelile lor metafizice sunt moştenite de cei din jurul lor. Noi, supravieţuitorii, ne zbatem apoi cu toate intenţiile noastre excelente, negociind fluxul şi refluxul, căutând fără încetare ceva care să ne poarte în dimineaţa cea nouă. Datorită clubului de carte, ne‑am dat seama iar şi iar că, pe parcursul acestei căutări, ar trebui să ne aducem aminte de darurile mahmurelii – sensibilitatea reînnoită faţă de suferinţa celorlalţi şi generozitatea blândă faţă de propria noastră suferinţă. Nevoia aceea în plus de bunătate şi răbdare. Sperăm, ştim că la capătul acestei perioade urâte ne aşteaptă starea de bine şi de echilibru, trebuie doar să trecem peste ea, fie singuri, fie cu toţi ceilalţi dispuşi
să‑şi împărtăşească remediile.
Anne Gisleson
Iscoditorii
Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi
Traducere din engleză şi note de Raluca Miheşan şi Adina Cobuz
Humanitas, 2020
San Francisco Chronicle Best Book of the Year 2018
