Prietenul nostru Chris avusese ideea întâlnirilor clubului de lectură în decembrie. […] Momentul părea potrivit şi pentru mine. Tata avea leucemie de doi ani şi îi era din ce în ce mai rău. Din cauza bolii, trebuia să meargă des la spital. Parcometrele, holurile reci şi conversaţiile cu un tată veşnic ţâfnos, frica paralizantă care mă‑ncerca în lift coborând din secţia de oncologie, oamenii în halate care doar îşi făceau treaba. Mic dejunuri săptămânale cu mama, care avea nevoie s‑o asculte cineva. Copiii noştri creşteau şi nevoile lor deveneau tot mai complicate. M‑am văzut prinsă în vârtejul neaşteptat al vârstei mijlocii: mă străduiam să ţin echilibrul între tinereţe şi îmbătrânire, în corpul meu, în mintea mea, în familia mea. Dar, fireşte, nici pomeneală de vreun echilibru, doar o luptă surdă, zi de zi, aproape fără excepţie.
În plus, o mare parte din viaţa mea de adult a fost marcată de crize. O ţineam din lac în puţ. Pe la douăzeci şi ceva de ani, la scurt timp după ce‑am terminat masteratul şi aveam impresia că păşeam mai realizată sau măcar calificată în viaţă, sora mea mai mică, Rebecca, s‑a sinucis. Un an şi jumătate mai târziu, tocmai când începeam să mă simt iarăşi normal, s‑a sinucis şi geamăna ei identică, Rachel. Am fost opt copii la părinţi. Acum mai rămăseserăm şase, patru fete şi doi băieţi, un sfert dintre urmaşi pieriseră. Să‑ţi pierzi o soră sau un frate, mai ales de tineri, este o lovitură ieşită din comun, e o ruptură în istoria comună şi în ADN care‑ţi schilodeşte identitatea. Vechea ta viaţă s‑a făcut ţăndări, noua ta viaţă capătă contururi incerte, năpădită de ruşine şi durere. Și încă n‑am spus nimic.
Anne Gisleson
Iscoditorii
Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi
Traducere din engleză şi note de Raluca Miheşan şi Adina Cobuz
Humanitas, 2020
San Francisco Chronicle Best Book of the Year 2018
