Principiul sandalei 2.

Până la urmă, probabil că afirmarea atâtor flecari toxici, palavragii bine  stipendiați   pentru a-și da cu părerea în orice alt domeniu decât cel în care au vreo pregătire  (?), nici nu ar fi o tragedie națională dacă nu ar face rău Țării sau poporului. Eventual, dacă îi asculți, fie și în treacăt, te calcă pe nervi și schimbi postul (unde s-ar putea să dai tot peste ei).

Mult mai grave devin lucrurile însă atunci când instituții ale  Statului confundă discipline fundamentale, arogându-și drepturi catastrofale. Oricât s-ar vocifera, la comanda unora, medicina românească și-a făcut până acum datoria exemplar, până la sacrificiul de sine; nu întâmplător în dreptul roman se specifică Medico imputari eventus mortalitatis non debet (medicului nu trebuie să i se impute posibilitatea morții), mai ales dacă el însuși este victimă. Iată însă că frâiele sănătății publice sunt preluate cu un tupeu ne mai pomenit de către politico-juridic; nefericită împerechere.  Și nu e deloc bine. Cum e posibil așa ceva?

Aelius Galenus, ultimul și cel mai mare medic al Antichității clasice a început prin a fi curantul unei școli de gladiatori ale căror răni (murea cam unul din zece, în cel mai rău caz dar erau profesioniști) le considera „porți de intrare ale trupului”; ajuns medic al împăratului Marcus Aurelius, s-a remarcat și în timpul ciumei (aduse din Asia de legionari) care a măcinat Imperiul ani la rând. De remarcat că parlamentul de atunci, Senatul adică, a dat legi pentru refacerea economică a societății și nu pe linie medicală. O sursă a vremii spune că – izul e anecdotic dar realist – întrebat de ce e preocupat de mulțimea ciumaților și nu de lumea „bună” cu bani, Galenus ar fi răspuns: „de ăia oricum nu se prinde”. Nu purtau măști dar aveau băi cu cel puțin două bazine, calidarium pentru friguroși, frigidarium pentru înfierbântați. Mai sucomba totuși și câte un ales al poporului.

În momentul în care aleșii decid soarta sanitară  a poporului și nu somitățile medicale, e semn de nesimțire politicianistă  patologică; nu că te-ai  aștepta să vină Maica Tereza din Calcutta rediviva, mai ales că și ea îngrijea preferențial  dar e evident că lucrurile nu stau cum trebuie; mai ales pentru viitor; iarăși nu e ceva nou, dar asta nu e o consolare.Încă  înaintea ciumei, relatează același Tacitus în Istorii, impostura diriguitorilor era evidentă: „adevărul a fost călcat în picioare în felurite chipuri: mai întâi din necunoașterea treburilor publice, de care toți se înstrăinaseră… nici unul dintre ei nu se mai gândea la viitorime”.  Până la ciumă (sau corona virus azi), dacă se încercau remedii ale corupției sau nelegiuirilor generale, „se făceau auzite vocile protestatarilor”. Prin „purtarea de grijă” a Senatului s-a ajuns parcă la o stare „de urgență”: „niciodată n-a fost orașul mai neliniștit, mai îngrozit, încât oamenii se fereau și de ai lor; nu mai voiau să se adune la un loc, să  stea de vorbă, să fie auziți nici de cunoscuți, nici de necunoscuți. Până și cele fără grai și suflet – acoperișul, pereții – erau cercetate cu băgare de seamă”. Se mai scrie despre   propuneri ale parlamentarilor de atunci „care prin josnicia lor depășesc orice măsură”. Și, ca să vedem unde se poate ajunge – s-a cam ajuns în fapt –,  încrederea în aleșii poporului era aproape nulă „din pricina certurilor dintre cei puternici și a lăcomiei magistraților, din pricina șubrezeniei legilor călcate prin samavolnicii și intrigi și, în cele din urmă, prin mită”. Dar, poate că nici aceste aspecte nu ar fi cele mai periculoase – repet – atâta timp cât nu decid soarta sănătății poporului. În 1920 a apărut în Germania o lucrare științifică redactată de un jurist, Karl Binding, în care pentru prima dată se scria explicit despre eliminarea prin eutanasie a persoanelor vulnerabile; aplicabilitatea s-a dovedit peste nici două decenii prin programul nazist T4, iar Curtea Constituțională a aprobat legile cu conținut „medical” până la urmă. Juriștilor li s-au alăturat și psihiatrii. Nu știm al cui avocat fusese Binding dar cert nu „al poporului” sau poate totuși…

Privite lucrurile în ansamblu, putem constata că haosul generat de pandemie cu efectele sale comportamentale brutale la nivel global, poate fi totuși util mai ales celor doritori de o anumită ordine: totalitară, dictatorială,  de ce nu fascistă? Oricând, aparent din mulțimea furioasă, poate apărea mântuitorul neamului, poate chiar al omenirii, repetând frenetic ceea ce răcnea  Adolf (și nu doar el!) la instalare: „vom face ordine!!!”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *