MUSICA PURITAS DOMINICA ( Te Deum)

Cât de bizar a fost ca om Anton Bruckner, deși s-a  scris și despre acest aspect, nu are nici o relevanță în măsura în care și alții au fost sau sunt bizari fără a lăsa nimic remarcabil în urma lor, decât eventual… bizarerii. A fost un catolic convins, manifestându-și fervoarea credinței nu prin isterie individuală sau colectivă ci prin compoziții ieșite din comun ca drum către sacralitate.  Ca adevărat creștin era conștient că drumul către Noul Testament trece prin Vechiul;  ca atare în 1885 a definitivat Te Deum (premiera la Musikverein din Viena) pe care, probabil, spre a nu o păți precum Beethoven cu Eroica, nu a dedicat-o împăratului Franz Joseph – deși acesta îi acordase suprema distincție a Imperiului –  ci Ad maiorem Dei Gloriam; conștient de propria-i realizare, Bruckner a numit-o „mândria vieții mele”. O remarcabilă ciudățenie e că, deși  era organist (a fost înmormântat la mănăstirea a cărei orgă a slujit-o zeci de ani), instrumentul său e trecut pe ultimul loc în partitură ad libitum. Până la urmă o opțiune pragmatică în măsura în care nu toate sălile de concert au complexul instrument. 

Pe aceeași linie se înscriu și Psalmii, precum și amiciția cu dirijorul Hermann Levi, fiul unui cunoscut rabin; îi trimitea spre consultare simfoniile (a șaptea compusă concomitent cu Te Deum, considerată de Levi „cea mai mare simfonie de la Beethoven încoace”. Dacă Levi a avut ceva probleme cu Wagner pe care îl idolatriza însă, pentru că nu s-a botezat înainte de premiera Parsifal de la Baireuth pe care a dirijat-o, cu Anton nu au fost mari dificultăți tocmai pentru că era un bun catolic; dar, deși apreciat și în perioada nazistă pentru opera sa, Te Deum a fost dat la o parte fiind neconform cu normele wagneriene și – de reținut – „prea apropiat de Dumnezeu”. Fără să vrea, cenzura nazistă a afirmat un mare adevăr: din îmbinarea textului latin cu sunetul brucknerian a rezultat o grandioasă cale către Divinitate: în doar 25 de minute ne înalță până în vecinătatea Atotputernicului (nu până la El căci s-ar putea să nu avem cale de întoarcere…). Între un început grandios și un final așijderi, să reținem rugăciunea Salvum fac și încredințarea pe care ne-o transmite Anton Bruckner In  Te , Domine, speravi.

A readus capodopera în universalitatea ei după 1950 Herbert von Karajan (urmașul aromânului Karaianis, înnobilat de Curtea vieneză prin secolul XVIII, cu un von). Să urmărim deci Te Deum la Musikverein într-un spectacol efectiv made by Karajan. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *