Istorisirile unui om desluşit

Lui Kocsis Francisko i se duce (po)vestea în primul rând ca poet. Dacă ar fi să facem abstracţie de gen, poeziile sale sunt poveşti lirice prin definiţie, poveştri ,,pre versuri tocmite. Iată de ce trecerea sa de la poezie la proză (poveste) se consumă fără dificultate, la modul firesc, domol. Un roman într-o gară mică e istoria unei sălăşluiri în poveste, a unui dulce abandon în mrejele ei. ,,Dacă povestea e frumoasă, adevărul nu cere dovezi.” (Fuga spectaculoasă a baronului în America), spune Kocsis Francisko şi nu avem niciun motiv să-l contrazicem. Nici măcar să punem sub semnul îndoielii motivele care-l determină să adere la ficţiune. Poveştile, tot atâtea tentaţii care alimentează ,,senzaţia complicităţii cu misterul.” (idem), ne ,,confiscă” pe noi nouă înşine, lucru ştiut de scriitor, preocupat de a ne distrage/sustrage de la cotidianul banal, văduvit de poveste.

Structurată pe trei mari paliere, Secvenţe rurale, Secvenţe urbane şi Alte secvenţe, cartea lui Kocsis Francisko e locul de întâlnire a unor toposuri diverse, aparent antitetice. Poveştile conţinute în volum spun şi transpun, fără să conteze dacă scriitorul ,,culege” din realitatea ,,reală” sau imaginează abundent (eludare a realităţii şi încorporare a ei în realitatea romanescă). Kocsis Francisc scrie secvenţial (,,proze scurte şi foarte scurte” sub formă de flash-uri, cu tâlc şi cu mesaj condensat), poveştile sale având caracter fragmentar, necesar la reconstituirea unui tot unitar. Per palier, înlănţuirea lor e una logică şi legică. Deloc întâmplător, Secvenţele rurale care deschid cartea recuperează satul ardelenesc izvoditor de poveste, depozitar de zestre culturală nepreţuită. Trecerea (de nivel) de la rural la urban  e o (pe)trecere de la cuvintele plămădite la roata olarului la cele strunjite. Indiferent de topos, transferul de eu e evident.

Personajele lui Kocsis Francisko, însingurate, rătăcitoare, care par să-şi fi trăit/epuizat ,,apetitul” pentru teluric, caută confidenţi în lumile paralele. Sunt personaje care se rup simbolic de lumea obişnuită (deşi vieţuiesc în ea), într-un soi de semiascetism perceput de semenul din imediata vecinătate ca semn de nerozie, cauza fiind accesul la entităţi-confesori care li se refuză oamenilor de rând. Scindate între un ,,acolo şi un ,,atunci” imemorial, având un caracter fantomatic-holografic, ele sunt şi în acelaşi timp nu sunt, sunt parte din realitate, dar se şi sustrag ei abil (jocul de-a v-aţi ascunselea). Scriitorul nu pune miza pe realitate, ci pe incontrolabil, pe impreceptibil, pe ceva ce nu poate fi perceput ca un dat, garant al concretului, al lesne demonstrabilului. Kocsis Francisko nu operează cu certitudini, ci cu proiecţii care se metamorfozează pe-alocuri în retroiecţii. Martori, mesageri, personajele din carte sunt bogate cu duhul, trăiesc în, din şi prin amintiri (reale sau confecţionate), se refugiază în universuri de ei create (de unde şi vocaţia de plămăditori de matrici, de forme şi de fonduri). Deşi nu au pregătire de specialitate, cizelată prin instruire, personajele sunt artişti (lucru neconştientizat, însă comportamentul lor îi plaseză în zona lui ,,ca şi cum” ar fi artişti). În majoritatea cazurilor, ele dau senzaţia trăitului în transă, de unde dificultatea de a fi înţeleşi şi acceptaţi cu uşurinţă de comunitate. Cu alte cuvinte, sunt proscrişi care văd însingurarea ca unica realitate profitabilă, de unde refugiul în căutarea intimismului revitaliza(n)t şi a formelor diverse de (în)locuire.

Raportarea personajelor lui Kocsis Francisko se face la paliere temporale care nu includ prezentul (acesta funcţionând doar ca un ,,apendice”). Ele vieţuiesc în ,,contumacie”, rădăcinile lor fiind mai de fiecare dată ,,altundeva”, recuperabile doar prin intermediul poveştii. Sunt personaje zefir, adiere de vânt, ce dau dovadă de ,,discreţie existenţială, practicând un soi de izolaţionism voluntar. Amintirile lor sunt echivalentul unor portări în lumi dintre cele mai bune posibile, ce ascund toposuri-leac, străine şi reci pentru cei ce nu posedă cheile sistemelor de raportare. Aparentele lor rătăciri sunt tot atâtea peripluri identitare. La prima vedere oameni fără însuşiri, ei au totuşi una majoră: capacitatea uluitoare de a imagina, de a trăi pe baze noi, mereu altele. Lumile la care se raportează sunt lumi fără nostalgii, regrete sau Melancolii în formă continuată.

Personajele lui Kocsis Francisko nu sunt simpli rurali sau citadini, ci ,,veterani” ai trăitului în imaginar care operează o ,,selecţie” a trăitului ,,convenabil”: ,,[…] nu era de crezut ca un nebun să zboare vreo opt sute de kilometri noaptea cu o duzină de canistre de combustibil la bord […]” (Fuga spectaculoasă a baronului în America). În ciuda aparenţei de sedentarism şi de imobilitate, ele sunt totuşi active, se încrâncenează să trăiască, dar nu ,,aici”, ci ,,acolo” (într-o illo temporalitate neidentificabilă cu ajutorul reperelor temporale la îndemână), în benefica şi totodată derutanta lume a amintirilor şi a viselor. Sentimental, afectiv sunt legate de ,,acolo” şi de ,,cândva”, dând dovadă de o rară capacitate empatică. Ceea ce le individualizează e faptul că nu distorsionează realitatea momentului, ci pur şi simplu fac abstracţie de ea, trăind prin raportare la un continuum oniric care le conferă starea de bine. Paradoxal, existenţa lor are concreteţe, e palpabilă, chiar şi atunci când ridică la rang de fabulos orice amănunt existenţial aparent banal. Nu e schizoidie cât, mai degrabă, frenezie (a trăitului discret, departe de privirile indiscrete ale omului obişnuit).

Indiferent de toposul căruia îi aparţin, actanţii prozelor scurte ale lui Kocsis Francisko administrează ,,corecţii” realităţii, ,,adaptând-o” după cele două paturi procustiene ale mentalului individual, folosind-o ca (pre)text, ca rampă de lansare spre lumile în care se simt integrali. De aceea îşi iau în posesie visele, le amprentează puternic de eu, fără a se teme de ridicol. În alţi termeni, e adecvare la contextul (i)realităţii imediate. Personajele în discuţie nu aderă la locuri comune şi previzibile, ce riscă să-i azvârle într-o cruntă blazare, ci duc existenţe paradigmatice. Experienţele lor identitare nu sunt atât ,,rurale” sau ,,citadine” strict delimitate, cât reflexul unui mod (asumat) de a fi. Pentru ele face sens ceea ce altora le poate apărea ca un nonsens. În acelaşi timp, redefinesc şi reconfigurează o normalitate relativă.

Poveştile lui Kocsis Francisko potenţează misterul: întunericul, absenţa lunii, foşnetele, tăcerea, figurile palide, clarobscurul, incertitudinea, bâjbâiala, contururile, ambiguitatea, pendularea între un da şi un nu existenţial etc. Toate dau apă la moară ficţionalului, induc bulversarea, confuzia, ,,vraiştea”: ,,[…] vin tot mai multe cu intenţia vădită de a se înghesui în pagină, atât de multe cât ar putea impinge afară povestea, în hăul de dincolo de margine, exact pe principiul lui Arhimede, atâta doar că aici lucrăm cu alte elemente.” (Plimbare nocturnă cu şareta pe câmp). Prin intermediul naratorului apare adesea nevoia de justificare a scriitorului (care induce impresia că încearcă să se convingă mai întâi pe sine de veridicitatea celor relatate, o combinaţie derutantă de percepţii şi apercepţii), de clarificare a termenilor cu care operează. De aceea se abate adeseori din drum: ,,N-am exagerat cu nimic descrierea din prima parte. Tocmai de aceea, mi se părea cu totul aiurea să aud aşa ceva. Dar realitatea nu ţine întotdeauna seama de normalul cu care s-a deprins specia mea. Sau  -cum să zic? – e normal şi ceea ce se întâmplă o singură dată. ” (idem).

Toposurile rurale, citadine sau de altă natură ale scriitorului sunt în majoritate fără nume, nu au o identitate clar conturată, localizabilă în timp şi în spaţiu, prin urmare sunt mai degrabă utoposuri (e drept, există pasaje narative în care poate fi identificat cu uşurinţă Mureşul, Războieniul etc.). Acurateţea cu care Kocsis Francisko descrie (însă nu numeşte direct), inspirat probabil şi de locuri familiare lui, dau senzaţia de realitate consistentă, dar şi rampă de lansare spre ficţionalul de bună factură: ,,Satul acesta era cuprins de jur-împrejur de păduri, numai spre răsărit avea deschidere mai mare; în partea aceea dealurile au fugit până la hotarul satului vecin.” (Fuga spectaculoasă a baronului în America). Felul cum e percepută realitatea romanescă diferă nu numai de la cititor la cititor, ci şi de la personaj la personaj. Ceea ce pentru unul poate părea fabulos, pentru celălalt ţine de obişnuit, chestiune de nuanţe. Personajele lui Kocsis se pretează la poveste, sunt credibile. Un exemplu elocvent e bătrânul învăţător Duka şi apariţiile sale nocturne în trăsura luminată cu un felinar, aventurosul baron Fogoian (prilej de speculaţii dintre cele mai diverse), baroneasa Blanka. Deşi lipsite de grandoare şi de eroism (în accepţiunea clasică a cuvântului), ele sunt fascinante din punct de vedere narativ, lucru observabil şi din doza de mister pe care şi-o conservă -de aici starea dubitativă în care poate cădea cititorul-: ,,[…] senzaţia complicităţii cu misterul.” (idem). Chiar dacă scriitorul nu fixează repere temporale clare (lipsesc garanţiile ferme), există însă posibilitatea ca pe alocuri cititorul să facă localizări (fuga baronului Fogoian dintr-o Românie cotropită de comunişti şi clinciurile acestuia cu miliţienii).

Adeseori acţiunile în care sunt implicate personajele lui Kocsis Francisko (izul de picaresc, fidelitatea faţă de cele întâmplate-relatate şi ,,uzura” în faţa factorului timp) sunt la limita credibilului, mare parte dintre ele intrate în folclorul local care le asigură continuitatea: ,,În povestirea aceasta îmi permit să redau cât pot de fidel felul lui de a povesti, şarmul înlănţuirii cuvintelor sale.” (idem). De aceea miza exclusivă pe real e una riscantă, cu atât mai mult cu cât parte de povestirile narate (povestire în interiorul altei povestiri) sunt preluate de narator de la ,,un altul” (vezi aici rolul şi funcţia intermediarului şi ,,filtrele” subiectivităţii). Cu cât creşte îndepărtarea în timp şi spaţiu de cele relatate, cu atât se deschide mai tare calea speculaţiilor. La toată această stare de incertitudine se adaugă doza de relativitate pe care o conţine povestea. In extenso, cu voie sau fără, oameni de hârtie sau oameni în carne şi oase, cu toţii suntem/devenim povestitori: ,,Avea cel mai frumos cal şarg pe care l-au văzut sătenii vreodată, cu ţintă, cu coamă lungă şi aproape albă, cu coada stufoasă şi la fel de albă, cu grijă periată mereu de însuşi stăpânul lui, după ce sluga i-o spăla cu apă caldă în care se vărsau  câţiva stropi de leşie şi multă fiertură de iarba-Maicii-Domnului, astfel că mirosea ca o domnişoară în ziua de Paşti.” (idem).

Sub aspect architectural-componistic, luând ca reper Pârâciosul Palisie şi întâmplarea cu nălucirea, putem spune că întreg volumul de poveşti semnat de Kocsis Francisko e asimilabil unei corăbii cu mirodenii: ,,Nu ascundea nimic, relata totul cu candoare, fidelitate, savoare, a prins gustul de a pune în cuvinte de parcă ar fi încărcat esenţa lumii în aceste forme de zbor ideale. Avea şi o comparaţie îndrăgită: povestea precum încărcau corăbierii în vremurile de demult mirodeniile pe vase ca să le ducă la popoarele de peste mare.” Parte din cugetările (dialoguri cu divinitatea) înţeleptului (care are acces la sensurile profunde ale existenţei) îşi găsesc corespondent în chestiuni de teoria comunicării (relaţia dintre emiţător şi receptor) şi a literaturii: ,,Palisie era un om citit, i-a vizitat pe mulţi dintre cei ce şi-au trecut numele pe-o carte; el considera că orice carte e o uşă deschisă pentru gând, intra fără sfială şi stătea de vorbă cu locuitorul ei cu plăcerea cu care îi povesteşte celui mai presus de toate ce-i dă preajma de descris. Ştia că e un pârâcios, da nu se simţea vinovat pentru asta, căci felul său de a descrie diferă de felul de a vedea al celui cu care stă de vorbă tocmai pentru că diferă lumile din care le contemplă fiecare; nu era vorba de esenţă, ci de felul în care călcau drumul spre ea. Chestiune de perspectivă: Palisie vedea totul de-aproape, de pe pământ; ascultătorul lui, din altă parte.”; ,,[…] mintea lui se afla conectată la ascultătorul veşnic prezent şi treaz şi el nu făcea decât să-i povestească […]”; ,,[…] căci felul lui de a descrie diferă de felul de a vedea al celui cu care stă de vorbă tocmai pentru că diferă lumile din care le contemplă fiecare.”

Mare parte din povestirile ,,pârâciosului” Kocsis Francisko au valoare de poveţe-pilde. Dincolo de atingerea unor teme îndelung dezbătute (însingurarea), scriitorul încearcă să ne facă să devenim atenţi la felul cum trăim, un binevenit memento vizavi de graba nejustificată spre nicăieri: ,,Adevărul că omul n-are niciodată timp destul ca să-şi amintească, să zăbovească în trecutul lui şi alor săi, să se ducă tot mai departe, până la cei de care au uitat toţi, care nu mai au un nume, nu mai păstrează o identitate, sunt doar umbre ce străbat fulgerător spaimele celor vii. Este vorba de omul tânăr, desigur, care crede că-i zorit de toate lucrurile ce aşteaptă să fie făcute de el, dar singurul adevăr e că se grăbeşte să îmbătrânească, goneşte să ajungă la anii când nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să-şi amintească, să stea neputincios şi însingurat şi să-şi vorbească în gând şi-n grai despre graba prostească de a trăi.” (Hameg, soldatul armatei imperiale).

Aparte de conţinut, scriitorul e interesat de impactul eresului (un alt tip de organizare discursivă) asupra cititorului, de ceea ce rămâne în subconştient din povestirea-pretext. Nu degeaba naratorii lui Kocsis sunt deseori copii care-şi amintesc (,,[…] memoria acelei vârste înşală”) şi relatează istorisiri auzite din bătrâni (,,cuvente den bătrâni”) -de unde şi calitatea de martor-, ducând mai departe astfel ştafeta poveştii. Învecinările (tineri-bătrâni, personaje-năluci etc.) îi permit autorului alunecarea înspre basm (vezi merele fabuloase din grădina lui Hameg sau miraculosul ceas elveţian de buzunar purtat la piept de acesta ca o relicvă de mare preţ).

Poveştile (de poveste ale) lui Kocsis Francisko au rol înnobilator şi mobilator spiritual, iar motivul central al cărţii sale e viaţa ca poveste. A fi imun la poveste, pare a spune scriitorul, echivalează cu trăitul în van. Tocmai de aceea, invitaţia la coparticipare, la stabilirea unei rodnice legături între povestitor şi ascultător), la neobliterarea resorturilor interioare care (re)acţionează la poveste, e evidentă. Lor li se alătură fascinaţia modelului pe care-l imprimă povestea, caracterul lor idilic. Există personaje (veteranul Hameg, de pildă) la care impactul poveştii asupra subconştientului este atât de pronunţat (personajul pătimeşte şi ororile războiului), încât istorisesc şi în somn, diferenţa de calitate a povestirii în starea de veghe vs. cea onirică fiind abia perceptibilă.

Şi cum orice poveste care hrăneşte spiritul e întregită şi de prezenţa bestiarului, nici istorisirile lui Kocsis nu puteau face abstracţie de animalele psihopompe (calul, câinele). În Dulăul alb (animal dual, învestit cu calităţi multiple), supranaturalul produce mutaţii serioase în psihologia personajelor.

Cartea lui Kocsis Francisko e o adevărată teorie a poveştii povestite, dacă ne este permisă alăturarea termenilor. De la păstrarea nealterată a originalităţii poveştii, la infuzia de subiectivism, de la adevărul ,,adevărat”, la adevărul povestirii, de la convenţii, la hiperbolizare, de la caracterul de masă al povestirii, la plimbările prin pădurea narativă şi enumerarea poate continua: ,,Simplitatea cuvintelor nu împiedică sintetizarea lui în afunzimile fiinţei. Poate chiar ele sunt retortele în care ia naştere. Cuvântul cel mai simplu face lumină în suflet.” (Ca un punct).

Trecerea de la rural la citadin presupune schimbarea de registru/amplasament. Ambele toposuri sunt generatoare de poveşti, iar ca notă comună e intenţia scriitorului de a surprinde şi păstra idilismul în forma sa originară. Locul uliţei e luat de stradă, casele răsfirate de cartiere de blocuri, liniştea patriarhală face loc furnicarului uman. Apar personaje noi, parte dintre ele marcate de tarele mediului în care trăiesc. Un exemplu e Lina, bolnavă psihic, personaj ce iese din rând. Bizareriile ei comportamentale sunt surse de speculaţie, în care detaliile ocupă un loc important. Fără să vrea, devenind un reper, coagulează în jurul său un întreg angrenaj uman predispus la poveste: ,,Avea chipul încercănat de amănuntele suferinţei. Ei toată lumea îi spunea Lina. Nici pentru noi nu are importanţă celălalt nume al ei, contează numi dacă detaliile pe care le povestesc unii despre viaţa ei ar putea fi adevărate sau ar trebui socotite simple născociri. Dar trebuie să recunoaştem că ele reprezintă sarea şi piperul povestirilor, sunt liniile unui contur trasat fără ezitare de mâna zugravilor de ocazie. Cât au exagerat, cât adevăr au ştiut despre ea nu se poate afla şi cred că nici n-ar trebui să scotocim după el.” (Toată lumea îi zicea Lina)

Dacă Drumul spre celebritate ne introduce în atmosfera poveştilor din vremea comunismului, Un roman într-o gară mică (proză ce dă titlul volumului) trimite cu gândul la Octavian Paler. E aceeaşi gară pustie în jurul căreia ia naştere motivul aşteptării fără obiect, prilej de melancolii, o poveste despre o ,,ea” fără nume plecată într-o direcţie necunoscută şi un ,,el” care o aşteaptă să se întoarcă la fiecare tren real sau imaginar. Întregul subiect al povestirii se centrează în jurul unei scrisori ,,feminine” de dragoste purtată de vânt, fără adresă şi fără minime date de identificare, de unde şi rolul hazardului.

Încărcată de aventură şi de mister este şi povestirea Copiii lui Pridanis, în care acţiunea se desfăşoară pe marginea unei cutii de cărţi şi însemnări care se cer descifrate. Aici se resimte din plin apetitul lui Kocsis Francisko pentru enigme şi tălmăcirea (rebusistică a) acestora. Întâlnim aici motivul dublului şi al qui-pro-quo-ului, finalul contrariant care generează suspans, fascinaţia pe care o dă lectura, unde orice e posibil.

Indiferent de topos (în Vizitatorul e vizată periferia oraşului), personajele care îl populează au aceeaşi putere de irizaţie, contribuind din plin la umplerea cu mister a locului, de unde şi portiţa larg deschisă interpretărilor.

Pentru faptul că recuperează crâmpeie din realitatea anilor 1985, Strada Salcâmilor, al şaptelea copac de pe partea numerelor cu soţ e cea mai puţin ficţională dintre povestirile conţinute de volum. Cei care au trăit în acele vremuri descoperă aici referiri la societatea de tip totalitar, la reprimarea libertăţii, la mijloacele de represiune, cenzură şi control exercitate de autorităţi, la frica inoculată de sistem, la formele de dizidenţă, la poziţia Bisericii în comunism etc.

În afara secvenţelor rurale şi citadine, secvenţele amalgamate adună teme dintre cele mai diverse: condiţia emigrantului şi lumea de sorginte underground (Matei, omul cu chip de biserică), schimbul de rol între personaj şi autor (Personajul), problema identitară (Plimbări cu Freud) etc.

Prozele lui Kocsis Francisko sunt scăpărări, iar cartea sa una de tip amnar. Spirit inventiv, Kocsis Francisko nu rămâne niciodată în pană de ,,combustie internă”, precum personajul său din Autorul a rămas fără chibrituri.

,,Nu vreau prozeliţi, ci iubitori de poveste.” (Umbra lui Cartesius), un mesaj pe cât de ,,nesectarist”, pe atât de profitabil din punct de vedere spiritual.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *