Geneza idolilor

Anumite evenimente din săptămânile trecute –  unul singur în fapt multiplicat ca efect –  au probat plenar cât de actual este în continuare multimilenarul Decalog, iar din acesta mai ales interdicția de a-ți face idoli și a te închina lor. Valabilitatea (și) acesteia ne spune limpede  că omul nu s-a schimbat și nici nu o va face căci, în caz contrar, ce (ne-)am mai face cu prevederile veterotestamentare și nu numai?  Un gânditor francez din secolul trecut considera că „o viață de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață de om”. Putem să îi dăm dreptate sau nu, pentru că aprecierea (sau deprecierea) depinde de om; desigur că eliminarea fizică a unui individ, în mod mai mult sau mai puțin brutal, chiar dacă victima are antecedente penale, poate provoca furia unei colectivități. Atunci însă când totul primește dimensiuni planetare, ceva nu e în regulă, iar când politicienii de pe mapamond se declară șocați, parcă îți vine mai curând să te întrebi horațian „prieteni, v-ați putea reține râsul?”. Totul a pornit de la culoarea victimei.  Problema ar trebui să fie că a murit violent un cetățean, indiferent de sex, etate, religie sau culoare. În fapt cea mai evidentă discriminare o relevă cei care se isterizează universal pentru că avem afro-americani, hispanici americani, țigani români și așa mai departe. Oamenii au nevoie însă în continuare de idoli; falși desigur. Am asistat în fapt la o nouă idolatrizare pe criterii discriminatorii tocmai din partea idolatrilor, în defavoarea ordinii statale, indiferent unde și a instituțiilor reprezentative. 

Dar, dacă un împărat care și-a ucis fiul, a devenit Sfânt și punct de reper al unei credințe pe care o împărtășim într-un număr apreciabil, prin joc politic și spovedanie pe patul mortuar, de ce nu ar putea deveni simbol al luptei universale pentru dreptate… rasială,  un individ apăsat pe jugulară de un polițist și de a cărui moarte (de existență nici atât) nu ar fi aflat nimeni în absența mijloacelor celularizate. Impactul este indiscutabil superior unui bombardament precum –  de exemplu –   cel de odinioară asupra maternității din Belgrad, soldat cu zeci de morți, nou născuți și cam tot atâtea lehuze. Constatăm atât din exemplul constantinian cât și din cel recent că idolatria are nevoie de individualități, nu întotdeauna imperiale, posibil anonime și tocmai de aceea incitante. 

Există un mecanism al creării idolilor pereni sau momentani (care intră în uitare la apariția altora). Și nu întâmplător am început invocând Decalogul, căci, iată, Decameronul geniului din Certaldo începe tocmai cu prezentarea  modului în care se naște un idol, chiar dacă până la urmă i se zice „sfânt”, în Povestea întâia. Sfântul Ciappelletto este la origine un escroc fără pereche, unic deci „de înjurat știa să înjure mai strașnic ca oricine de dumnezei și de toți sfinții… de-ar fi fost la o adică să fure, fura împăcat cu sine, ca omul cel cucernic când dă și el pomană”; trecând peste faptul că măsluia acte, înșela la jocul de cărți, într-o zi, aflat în deplasare, Ciappelletto e lovit de un morb necruțător, bănuim că nu ciumă, nu corona virus căci nu era contagios; „bietul om,  bătrân cum era și trăit în desfrânare, după spusa doctorilor, mergea din zi în zi mai rău”; cere să i se aducă un călugăr pentru spovedania finală, iar gazdele nu îndrăznesc să-l refuze căci – intervine deja mulțimea – „norodul de pe-aici văzând una ca asta… s-o ridica împotriva noastră urlând în gura mare: „Javrele…”. De la mănăstire vine un călugăr senil și evlavios, venerat de toți dreptcredincioșii. După ce îi ascultă toate minciunile ordinare și sfruntate, venerabilul monah nu doar că le crede dar ajunge la concluzia că e vorba de un viitor sfânt; starețul, în mod cert un om calculat, se gândește că nu strică în biserică un mijlocitor pentru o seamă de minuni; deci cel decedat în seara aceleiași zile, „este îngropat cu cinste într-un coșciug de marmură”, după ce „mai tot norodul din oraș, cu mic cu mare, îngroșând  se călca îmbulzindu-se pe urma lor” (a monahilor) fusese convins de sacralitatea mortului; fără a respecta  nici o distanțare, „cu zel puternic și dragoste pentru mort, dădură buzna toți ca să-i sărute mâinile și picioarele”; tot norodul,  în înțelepciunea lui, decide, desigur cu încuviințarea cuvioșilor părinți, ca de a doua zi să se închine ca la sfinți. Și astfel se naște Sfântul Ciappelletto, un nou idol. 

Pentru cele contemporane nouă, ar fi de aflat desigur cine e „starețul”? Amintesc doar că  un demonstrant parizian recunoștea cu dezinvoltură că oricum era planificat pentru un protest în acea zi. Pentru vizualizare recomand filmul lui Pier Paolo Pasolini Decameronul. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *