–un fragment din volumul Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în Imperiul Bizantin de Averil Cameron, colecția „Historia”, traducere de Sebastian‑Laurenţiu Nazâru şi Iulian Moga. Volumul va fi disponibil și în ediție digitală.
„Cum şi când a început „Bizanţul”?
Un factor care complică situaţia în cazul ultimei generaţii este o explozie a interesului pentru perioada numită adesea astăzi „Antichitatea târzie”, care se întinde, grosso modo, între secolele al III‑lea şi, cel mai devreme, secolul al VII‑lea d.Hr. O întreagă disciplină se formează în jurul ideii de Antichitate târzie ca domeniu de cercetare de sine stătător, inclusă în ideea unei culturi mediteraneene unitare sau cel puţin comune şi a unei continuităţi până în secolul al VIII‑lea sau chiar mai târziu, aşa cum sugerează folosirea sintagmei „lungul mileniu clasic” de către unii arheologi cu referire la perioada cuprinsă între secolul al IV‑lea î.Hr. şi secolul al VIII‑lea d.Hr. Chiar succesul acestei schimbări de perspectivă creează confuzie cu privire la tranziţia de la lumea clasică la cea bizantină şi pune sub semnul întrebării data la care se poate spune că s‑a născut Bizanţul. Totuşi, chestiunile privind periodizarea şi „tranziţia” de la lumea antică la cea medievală sau bizantină au constituit subiect de nesfârşite controverse atât înainte, cât şi după această evoluţie recentă şi nu îngăduie un răspuns definitiv. Unii ar fixa adevăratul început al Bizanţului mai târziu, în secolul al VII‑lea, când o mare parte a teritoriului care se întindea din Anatolia până în Egipt şi Africa de Nord a fost pierdută ca urmare a invaziilor arabe şi când peisajul urban al Asiei Mici a cunoscut o restrângere severă. Alţii, într‑un mod mai convenţional, datează începuturile Bizanţului în momentul întemeierii Constantinopolului de către împăratul Constantin pe amplasamentul oraşului antic Byzantion. Deşi pare logică, această datare prezintă două dezavantaje: sugerează că a existat cumva un Bizanţ sau un imperiu răsăritean distinct într‑o vreme în care Imperiul Roman încă nu se scindase formal şi presupune că, în prima fază a existenţei sale, oraşul Constantinopol a însemnat o cotitură mult mai importantă decât sunt dispuşi să accepte majoritatea specialiştilor astăzi. O a treia opţiune ar putea fi datarea debutului la începutul domniei lui Iustinian (527‑565 d.Hr.), pe care Edward Gibbon o consideră cu adevărat un punct de răscruce, deşi unele cercetări arheologice recente ar sugera o cotitură la sfârşitul secolului al VI‑lea.
Toate aceste opţiuni se justifică, dar a alege să stabileşti data naşterii Bizanţului odată cu domnia lui Constantin prezintă avantajul că recunoaşte importanţa simbolică pe care a ajuns s-o aibă întemeierea Constantinopolului în conştiinţa bizantină. Acest lucru nu implică o separare între imperiile răsăritean şi apusean în această epocă timpurie sau vreo schimbare drastică de atitudine din partea cetăţenilor răsăriteni. Spre deosebire de majoritatea imperiilor, Imperiul Bizantin nu s‑a născut prin cucerire. Mai degrabă a evoluat dintr‑un sistem politic existent care, la rândul său, se dezvoltase din imperiul aflat la apogeu în epoca lui Augustus şi a succesorilor săi. Cei care s‑au stabilit în Constantinopol în secolul al IV‑lea nu erau imigranţi din exteriorul imperiului: veneau din teritoriile Imperiului Roman. Din acest motiv, urmărirea tranziţiei de la Imperiul Roman la Bizanţ constituie o dificultate şi o provocare pentru istorici.”
Considerat în general un succesor al lumii clasice, Imperiul Bizantin ține de prim-planul istoriei Europei, fiind și punctul de întîlnire dintre creștini și musulmani, de la primii arabi islamici din secolul al VI-lea pînă la turcii otomani din secolul al XV-lea. În lunga sa istorie, întinderea și contururile Imperiului Bizantin au trecut prin multe schimbări, iar lumea plurivalentă din perioada sa de final era foarte diferită de cea a Imperiului Roman de Răsărit la momentul întemeierii Constantinopolului, în secolul al IV-lea. Tensiunea dintre schimbare și continuitate în societatea bizantină, tranziția de la lumea antică spre cea medievală și rolul Bizanțului în istoria cruciadelor sînt cîteva dintre temele explorate în acest volum, evidențiind influența Imperiului Bizantin în Balcanii, bazinul mediteraneean și Orientul Mijlociu de astăzi.
„Bizantinii lui Averil Cameron marchează o bine-venită îndepărtare de majoritatea încercărilor anterioare de a caracteriza civilizația bizantină. Cartea se axează direct pe locuitorii Imperiului Bizantin, pe imaginea lor despre ei înșiși și cultura lor, precum și pe modul în care acestea s-au schimbat în timp. Rezultatul este o prezentare remarcabil de clară a bizantinilor, volumul contribuind semnificativ la o reașezare a Bizanțului în centrul tradiției istorice a Europei.” (Timothy E. Gregory)
Averil Cameron, profesor de istorie la University of Oxford, specializat în istoria bizantină şi a Antichităţii tîrzii. Este director al Oxford Centre for Byzantine Research şi preşedinte al Society for the Promotion of Byzantine Studies. Dintre lucrările publicate: Byzantine Matters (2014), Arguing it Out: Discussion in Twelfth‑Century Byzantium (2016), Dialogues and Debates from Late Antiquity to Late Byzantium (2017) şi Byzantine Christianity: A Very Brief History (2017).
