România, o formă fără fond(uri)

Fără să vrea, Doina Jela ,,comite” o metaforă pe care se poate construi un întreg comentariu subtil la cartea domniei sale, Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary. Invitată a unei emisiuni de dezbateri culturale la televiziunea română publică (2007), din neatenție și dintr-o prea mare concentrare ca ,,rating”-ul să fie unul ridicat (din dorința de a oferi publicului și ,,altceva”, reflex al lehamitei față de invazia de nonvaloare proiectată pe micile ecrane, semn al unei imense pauperități de natură spirituală și a lipsei de idei cu adevărat valoroase), Doina Jela, vorbind despre personaje celebre, îi ,,inventează” Emmei Bovary un sfârșit neconform cu realitatea ficțiunii prefigurate de marele Flaubert, ,,modificându-i” acestei biografia (Emma, nefericita-n dragoste, își curmă, într-adevăr, viața, printr-o doză letală de arsenic), fără nici cea mai mică intenție de a deturna atenția de la ,,adevărul” literar. În spiritul corectitudinii politice (atât de des invocată în comentariile inspirate și pline de miez pe care le face în reviste culturale de largă circulație), dar și al onestității care o caracterizează, Doina Jela se ,,autodeconspiră” (termen cu largi implicații în cercetările extinse pe care le face scoțând la lumină atrocitățile regimului comunist), se auto dă în vileag, făcându-și publică ,,gafa”, ce ar fi putut trece cu totul și cu totul neobservată dacă scrupulozitatea, conștiința vie și dorința de adevăr nu ar fi mânat-o să-și recunoască deschis mica scăpare sau ,,vină”.

Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary conține articole (din perioada 2005-2008) prin care Doina Jela ia atitudine față de ceea ce se petrece în România postdecembristă, fie comentând evenimentele social-politice, fie polemizând pe marginea unor cărți sau idei lansate-n spațiul public. Acestora li se adaugă portretele unor oameni providențiali (gen Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca), de a căror prietenie s-a bucurat din plin. Fără a se erija într-o portavoce sau în deținătoarea adevărului suprem, Doina Jela uzează din plin de ,,bunul” fundamental dobândit prin vărsare de sânge în decembrie 1989, libertatea de a spune, leitmotiv care-i brăzdează cartea de la un capăt la celălalt, argumentul conținut în luările sale de poziție fiind unul dintre atuu-rile care-i definește personalitatea puternică.

Doina Jela nu are nici pe departe intenția de a reprima (un alt cuvânt cu greutate propriu ideologiei comuniste), fie și simbolic, un simbol cultural, precum Emma Bovary (și, indirect, pe Gustave Flaubert), și nici intenții ,,criminale”. ,,Omorul” său involuntar, prin imprudență (dintr-o prea mare prudență) deschide calea ,,spânzurărilor” voluntare pe care le face prin stilul jurnalistic incisiv, îndeosebi a tarelor românești ancestrale de care-și dorește să ne eliberăm ca popor. Acest gen de practici care nu-i atrag condamnarea (poate doar oprobriul din partea celor vizați), vine să contracareze modul iresponsabil prin care mai toți politicienii postdecembriști au ,,spânzurat” așteptările electoratului și evoluția firească a societății românești.

Doina Jela, cea care a trăit ce mai mare parte a vieții sale în comunism, oferă o privire panoramată a ceea ce înseamnă România postrevoluționară, dovadă de curaj, luciditate, responsabilitate și de implicare civică, toate regăsite din plin în Drumul Damascului. Spovedania unui torționar, o radiografie cutremurătoare a anilor ’50, moment când destinul țării noastre este curmat brusc prin instalarea la putere a comunismului, ideologie care nu e străină nici de practicile barbare de ,,ucidere” a simbolurilor burgheze și a celor culturale devenite ,,dușmani de clasă”. Paradoxal, ,,aninând”-o pe Emma, Doina Jela îi face un ,,bine”, ,,protejând-o” astfel de a fi martoră (călătoria în timp și spațiu nefiind o problemă insurmontabilă pentru ficțiune) la sărăcia culturală care se întinde ca o peleagră asupra României (țară cândva francofonă), moștenire din regimul la putere până în decembrie 1989, atentat la identitatea sa spirituală. Rezistența la cultură, la educație și la nou, ignoranța crasă cultivată pe toate palierele sociale echivalează cu ,,spânzurarea” zilnică, în formă continuată, de fiecare dintre noi în parte (prin doza de ignoranță pe care o producem), a unui simbol plurivalent, Emma Bovary. Tocmai împotriva unor astfel de practici barbare se ridică Doina Jela.

Transferând sensul către decidenții politic, a o ,,spânzura-suspenda” pe Emma Bovary prin neraportare la ea, nu e omor prin imprudență sau crimă pasională (stârnită de anvergura și de notorietatea personajului), ci mai curând meteahnă aculturală preluată de la sfertodocții ciraci comuniști. În același timp, extrapolând semnificația gestului pus în seama autorităților postdecembriste dezinteresate de bunul mers înainte al societății românești și de recuperarea rușinosului defazaj istoric care ne desparte de lumea civilizată, de grabnica umplere a formelor cu fond, tendința de a distruge (prin nonparticipare) un bun de patrimoniu cultural transformă libertatea greu câștigată în libertinaj sau în anarhie. Și tot în subtext, ,,epurarea” Emmei Bovary (simbol al feminității emancipate ce se sustrage de sub tutela ipocritelor reguli de conviețuire) e sinonimă cu eradicarea bovarismului (cultural, identitar etc.), cu o a scoate definitiv din cărți, cu atentatul la spațiul cultural francez (și universal).

Pe tot parcursul cărții sale, Doina Jela îndărătnicește, intervine, spune lucrurilor pe șleau, se indignează, își asumă ingrata misiune de a lua în propriile-i mâini ,,blidul fierbinte (p.7), problemele recurente cu care se confruntă de decenii societatea românească. Sistematizat, punctual și pertinent, fără a-și face însă iluzii, ia în cătare ținte fixe, precum invazia de nonvaloare de pe ecranele autohtone, politica aculturală (echivalent al imbecilizării în masă), degringolada postdecembristă, cultivarea iresponsabilă a simulacrului, predispoziția generală pentru ,,avitaminoza noastră culturală” (p.19), cantonarea în mentalități retrograde, blazarea societății civile în fața dovezilor de îndepărtare de valorile occidentale, perpetuarea antimodelului, încurajarea incertitudinii și a haosului, iraționalul colectiv  și incorectitudinea politică, ,,Războiul în jurul simbolurilor religioase în școli […]” (p.59), criza românească de identitate în raport cu valorile civilizației occidentale, necesitatea ,,refreshment”-ului (a istoriei recente), repudierea muncii de mântuială, delicata problemă a Basarabiei, ziaristul român între denontologie și tentația tabloidizării, ,,nulitatea marxismului” (p.91), falia dintre elevi și educatori, între ,,atunci” și ,,acum” (din punctul de vedere al educației, educație confruntată cu o gravă criză, cu imense lacune și cu lipsa unor politici educaționale forte), condiția emigrantului (nostalgia față de patrie), televiziunile și rolul lor (de)formator, catastrofele pe care le generează lipsa apetitului pentru lectură, grotescul sub toate formele sale (țopârlănia și vedetismul de mahala), ,,sărăcia orizontului” (p.105) etc: ,,Formele fără fond, agrementate cu zorzoane kitsch sunt desigur o boală românească mult mai veche decât comunismul devastator. Ca și invers de altfel: propensiunea către forme cu fond a făcut din comunismul românesc un imens simulacru, cu mărcile inconfundabile ale gustului pentru frumos, național.” (p.16-17)

Doina Jela vorbește și scrie în cunoștiință de cauză. Bună cunoscătoare a spațiilor românesc și occidental (pe care nu le idilizează), ea reconstituie, filă cu filă, probă cu probă, etapele ,,uciderii” simbolice a Emmei Bovary de către o societate ingrată care-și exportă (calcă-n picioare, după caz) cu seninătate valorile umane (aceeași reacție antielitism pe care o regăsim în acțiunile propagandei comuniste), refractară la cultură, educație și informare, factori esențiali care coagulează o națiune bine așezată, stăpână pe sine: ,,[…] nu s-a scris, cel puțin în România postcomunistă, romanul comunismului, cu <<r>> mare.” […] Niciunul dintre scriitorii care au trăit comunismul și care au făcut (cu prilejul semi-libertății acordate la un moment dat de a scrie despre <<obsedantul deceniu>>) mai multe repetiții generale la tentativa de a-i prinde esența, nu a reușit această întreprindere menită să dea sens unei întregi vieți de creație. Și deși aproape toți  s-au consacrat după decembrie 1989 unei literaturi a eului, memorialistică de cele mai multe ori, și aici, cum spune Sebalt, accentul cade pe aceeași încercare de recompunere a unui sine mai demn de privit în oglindă decât a fost el în realitate. Nicicum pe scrutarea lui și a fundalului așa cum au fost.”(p.23)

Mare parte din luările de poziție ale Doinei Jela deranjează, sunt incomode, iar punerea oglinzii stârnește reacții hűbrice. Dispunem de libertate (în comunism ,,totul era subversiv și compensator, în satisfacțiile noastre estetice, așa cum toate lecturile noastre erau viscerale și defulatorii, și libertatea cu care ne iluzionam ascultând muzică era parte a nelibertății de care nu era secundă în care să nu ne dăm seama […]”-p.24-25), dar nu știm ce să facem cu ea, e mesajul de forță care răzbate din carte, alături de constatarea amară că după explozia de solidaritate din decembrie 1989 ceva s-a rupt iremediabil, de unde și dispariția entuziasmului general, a curajului asumării și a atitudinii combatante.

Există și momente de necesară acalmie în cartea de tip protest a Doinei Jela, momente în care-și mai ostoiește oful și năduful prin aducerea în prim-plan a unor figuri marcante ale elitei românești, care, în loc să ne fie un imbold, de cele mai multe ori ne lasă rece: Oleg Danovski, Mircea Cărtărescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Gheorghe Crăciun. Aferent acestor portrete în aqua forte, Doina Jela introduce subtil în text referiri la felul în care ne neglijăm valorile, la disputa ce vizează prioritatea operei în fața biografiei scriitorului (în fapt, ce rămâne cu adevărat în conștiința posterității), la neîncrederea funciară în politicieni (adversitate paradoxală, întrucât ,,disprețul pentru oamenii politici reprezintă un pericol pentru democrație […]”-p.49).

În acord cu principiile sale de bază structurate pe justiție și adevăr, Doina Jela nu se împacă defel cu acțiunea ,,dosariada”, adâncire în hățișurile birocratice și deturnare de la lucrurile esențiale, alături de eschiva politicienilor de ieri și de azi de a clarifica trecutul recent. În absența mult așteptatei primeniri colective interioare și a legii lustrației, dorința sa de a face lumină este una legitimă: ,,Eu vreau să știm odată pentru totdeauna, cu cine ne certăm, pentru cine plângem, pe cine disprețuim, de cine ne despărțim, pe cine iertăm, fiecare dintre noi. O societate sănătoasă e alcătuită din indivizi sănătoși și din relații umane limpezi, asta trebuie să pricepem și noi odată și odată. Dosariada nu e însă pe cale să ne dea această satisfacție.” (p.51) La fel și apatia în fața evidențelor: ,,Paralizată și inaptă să dialogheze, să-și pună întrebări și să răspundă la ele, să se conducă și să-și aleagă liderii, societatea noastră pare, privită de pe aceste forumuri, decisă să lupte din răsputeri  să-și reeduce  și recupereze mușchii atrofiați ai atitudinii morale, ai discernământului etic și ai implicării civice. Foarte curând s-ar putea ca ea să nu mai aibă nevoie nici de cârjele puse la dispoziție de formatorii de opinie, nici de demagogia liderilor carismatici. S-ar putea să iasă din această lungă copilărie, alăturându-se firesc societății europene, mergând pur și simplu pe picioarele proprii.” (p.54)

Luările de atitudine ale Doinei Jela, ,,curajul opiniei” (p.66), sunt conforme cu gestul responsabil, iar problema de situare (individuală, colectivă, a României în contextul european) este una extinsă. Marea problemă cu care ne confruntăm de secole este recuperarea defazajului, lentoarea cu care (lucru observat și intens dezbătut de Eugen Lovinescu) ne conectăm la sincronizarea cu valorile occidentale, lentoare datorată și ,,accidentelor” istorice, gen comunismul. Nu scapă de sub lupa scriitoarei nici ,,purismul” intelectual, subiect dezvoltat pe marginea cărții coordonate de Stéphane Courtois, O noapte atât de lungă, unde e dezbătut intens cazul Jules Monnerot: ,,[…] nu mi-am explicat niciodată cum se petrec excluderile și uitările în viața intelectuală, de la noi sau aiurea.” (p.63)

Cerebrala Doina Jela, care-și etalează ,,argumentele raționale, apelul la dreapta măsură” (p.102), imună în fața resemnării și a fatalismului de tip mioritic, nedispusă la a face compromisuri și la a-și anatemiza țara de origine, gravitează în jurul comunismului responsabil de marile traume individuale și colective perpetuate în contemporaneitate și de incapacitatea factorilor decidenți de a (re)pune România pe făgașul normal. Sub aspect personal, amintirile din Epoca de Aur (stârnite de o expoziție tematică vizionată în Bucureștiul anului 2007) îi sporesc îndârjirea și revolta față de un sistem politic reprobabil: ,,Am revăzut cu oarecare tristețe, ca povestite <<de o străină gură>> sticlele de lapte și borcanele de iaurt, mizerele cărucioare de butelie, canistrele de benzină, numerele cu soț și fără soț cu care circulam în bietele noastre Dacii. Aparatele ultraperformante cu care ne fotografiau securiștii în cele mai inocente ipostaze, pagini din diverse dosare de urmărire. Nici chiar mașinile de scris, despre care ar trebui să am o amintire mai persistentă, fiindcă ritualul de a o înregistra la miliție, în februarie, când o căram, pe ghețuș, până la sediul lor, se repeta în fiecare an, nu mi-a trezit vreo reacție afectivă. […] Dar șocul, lovitura cu totul neașteptată, direct în plex am resimțit-o în fața panoului menit să ne readucă în minte campania pentru economiile de curent. Un rău fizic, ca greața, atunci când mănânci, din neatenție, un produs alterat, efectul unei madlene toxice. Era amintirea lămpii cu gaz, a celor două ore devenite uneori patru și șase, fără curent, a becurilor de cincisprezece wați, a rației de douăzeci de kilowați pe lună de persoană, și a semiîntunericului permanent, fără scăpare, menit parcă să inducă somnolența cronică, sau <<somnul cel de moarte>>…a crizelor de furie neputincioasă…” (p.71-72)

Există momente pe parcursul cărții când Doina Jela vorbește/scrie din perspectiva emigrantului, a celor ,,desțărați” (p.100): ,,Trebuie să te gândești mult la riscul ca revenind, totul să-ți pară <<povestit de o străină gură>>; la neputința de a mai iubi și chiar înghiți ce ți-a fost odată familiar, al tău, firesc și ușor, desi nevăzut ca aerul; la riscul de a te simți vulnerabil în cartierul unde știi fiecare piatră din caldarâm, fiecare copăcel; și mai ales, vulnerabil și nesigur pe tine în propria limbă, asupra căreia pierzi controlul, fiindcă ea însăși se modifică, asemenea copăcelului și nu cum ar face-o dacă tu ai fi lângă el, să-i rotunjești coroana după gustul tău.

Până la un punct, când lipsești din țară mai mult timp, toate astea sunt normale. […]

Ce nu mai este normal, este să te doară la grămadă, nediferențiat, și bunele, și relele.” (p.101).

Pe principiul nimic de ascuns, nimic de pierdut, scriitoarea pune degetul pe rană, nu      dintr-un exces caritabil sau dintr-o bizară fascinație a fiziologicului, ci din nevoia de adevăr. Cuvintele sale nu îmbracă forma prelegerilor sterile sau a lecțiilor de morală, ci funcționează ca niște radiografii. Deseori, apanaj al intelectualului rasat, ironia fină vine să corijeze abateri de la normele de conduită: ,,Presa românească este, și ea, ca orice româncă, mamă de familie, muncitoare în fabrică, nevastă și gospodină, copleșită, debordată, depășită de mulțimea sarcinilor de îndeplinit într-o casă murdară și săracă și continuu murdărită și sărăcită de niște copii descreierați și prost-educați, de un soț bețiv și leneș.” (p.146)

Spre deosebire de personajul flaubert-ian, Doina Jela nu neagă realitatea (prin urmare, nu se autoiluzionează), ci dimpotrivă, o potențează. Din încetățenitul termen de bovarism păstrează doar starea de insatisfacție, pe care o transplantează în mediul social-politic românesc rămas corigent la deschiderea față de civilizația și valorile europene. O magistrală lecție de demnitate oferă atunci când, în fața detractorilor lui Alexandru Paleologu, Doina Jela recurge la adevărul istoric. Ea nu măgulește, nu gâdilă orgolii, nu servește interese de clică. În privința degringoladei educațional-culturale în care ne zbatem ca popor, scriitoarea vine cu soluții la îndemână: ,,[…] pentru a deveni majoră, cultura noastră are nevoie mai întâi să o iubim, cu maturitate, în concretețea ei materială, în ciuda defectelor și păcatelor producătorilor ei.” (p.125)

Nu sunt uitate nici cultul deșănțat pentru dictatorul Ceaușescu (ce ne urmărește ca un blestem, semn că nu întotdeauna suntem dispuși să învățăm din ororile trecutului), fenomenul Piața Universității (între nostalgie, fărădelege, speranțe reprimate și dezinformare), admirația nedisimulată față de vizionarul și reformatorul Vladimir Bukovski (cartea sa, Judecată la Moscova, fiind un far călăuzitor), tendința de a ne discredita sau a da uitării oamenii providențiali (cazul psihologului Nicoale Mărginenau, somitate mondială, pătimitor în pușcăriile comuniste).

*

Între ,,intolerabil și colosal” (p.197), cuvinte cu vădit rol testamentar lăsate de Monica Lovinescu, prieten și mentor, Doina Jela nu dă dovadă de ,,Indiferență morală” (p.202) față de poporul din care își trage seva, ci de un dor fără de sațiu.

 

Doina Jela,

Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary,

Iași, Institutul European, 2009, 203p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *