MUSICA PURITAS DOMINICA (Aida: Finale II, Rivedrai le foreste imbalsamate)

Sugeram cu o altă ocazie faptul că între marea  artă muzicală și politică nu poate exista o legătură reală; mai precis între muzică și partinic. Nu am întâlnit în istoria muzicii un politician care să devină și mare muzician (compozitor sau interpret) dar nici invers. Încercările unora la noi și aiurea țin de mediocritatea persoanei atât în muzică precum și în politică, rezultând o struțocămilă monstruoasă, ridicolă și inutilă. S-a scris și se va mai scrie despre Verdi că unele dintre  operele sale poartă amprenta politică a vremii, compozitorul fiind unul dintre fruntașii tendințelor Italiei mai ales în prima jumătate a secolului XIX;  trebuie însă subliniat cu claritate: atitudinea lui Verdi era aceea a unui patriot adevărat, adică doritor să-și vadă patria unificată, ceea ce era cu mult peste partide. Să nu confundăm o operă valoroasă cu imnul partidului, oricare ar fi acela pentru că devenim imorali. Apartenența lui Verdi la Senatul Italiei unificate reprezintă încununarea unei atitudini dincolo de partide, clici politice și chiar monarhie; dovadă că numele său era sinonim cu Italia monarhică unificată, inscripția VERDI în spații publice însemnând atât compozitorul cât și Vittorio Emanuele Re Dʹ Italia.  Deloc întâmplător cuvintele care apar cu o recurență evidentă la Verdi (că nu a scris el libretele nu are relevanță cât faptul că ele reflectă tocmai ceea ce urmărea compozitorul) sunt Patria, famiglia, amici. Aida, chiar dacă e o realizare la comandă (stupizenia despre arta valoroasă  care nu poate fi făcută la comandă ar trebui părăsită o dată pentru totdeauna) nu reflectă evenimentul istoric (nici inaugurarea de la Suez, nici lupta etiopienilor cu egiptenii ); mai mult chiar, Verdi afirma în glumă că nu-și dorește participarea la premiera de la Cairo, fiindu-i teamă să nu fie mumificat… Devenit hit universal, marșul triumfal cuprinde dramaticul fragment în care Amonasro se adresează Regelui (faraonul) asemenea unui patriot italian verdian neînțelegând de ce lʹamor della Patria e un delitto?. Mai apoi își convinge cu greu dar decis fiica să-l trădeze puțin pe eroul egiptean; îi  amintește de frumusețile Patriei, care desigur seamănă cu ale Italiei nicidecum cu deșertul etiopian.  Convingător ca întotdeauna, Verdi ne învață ce înseamnă patriotismul  dincolo de politică. Marșul într-o montare faraonică la Met (nici nu se putea altundeva în sală). Variantă și la Scala. Apoi  fragmentele invocate, într-o montare de excepție cu o distribuție pe măsură la Scala cu câteva decenii în urmă (imaginea încă nu era digitalizată). 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *