În povestea digitală, eu sunt de partea studentului

M-am cam săturat de digitalul care scoate, asemenea unui monstru cu mii de capete, fum pe nări. Dacă asta e normalitatea, nu vreau să trăiesc în ea până la adânci bătrâneți, nu vreau să asist la toate manifestările ei bizare, stând țintuită în fața unui ecran, de dimineața până seara. Îmi pun ochelarii, îi scot, rândurile alunecă, se suprapun, literele par mici insecte ieșite grămadă dintr-un mușuroi gigantesc. Apăs pe simbolul în formă de cupă sau nu apăs? Închid camera când vorbesc sau o las deschisă? Sunt eu și-un ppt în 18 slide-uri și simt cum se lasă o liniște mormântală peste ecranul fluid.

Ce am învățat în aceste săptămâni de înrolare pe platforme digitale, de participare la ore, în armură electronică? Că poți continua să predai ca până acum, schimbând doar instrumentul. În loc de marker, o tastatură. Pornire. Sunet amplificat. Inserare. Imagine optimă. Aspect pagină. Câmp cu flori de sezon. Referințe. Întoarcerea la poezie. Corespondență. Ochii caută în ecranul cel plat. Inspiron. Portabil. Revizuire. Fundal cu monumente istorice. Share screen. Jos, verde. Îmi pun căștile. Vizualizare. Escape. Renunț. Pare simplu. În realitate, se distorsionează tot, de la formă la conținut, de la schimb de idei la blocaj comunicațional. Dar, vai, ce deștepți și frumoși suntem! Înaintăm, prin culoarele internautice, ca scafandrii prin apele adânci, în căutare de comori. Unii se adaptează mai ușor și devin vedete peste noapte. N-au nevoie de-o gură de oxigen. Alții, nu puțini, se vâră și mai adânc în vizuinile strâmte, care nasc, peste noapte, pui orbi. Ne-am ținut orele, e relaxare mare în cartier. Lumea e a noastră. Celălalt contează atât de puțin. E un pătrat și atât. Un pătrat în care treci, la final, o notă. În cifre. În litere. Trimiți catalog prin fișier atașat.

***

Și-n toată povestea de azi, digitală, eu sunt, cu mâna pe inimă, de partea studentului.

***

Cum poți nărui visul unui tânăr, în schema minuțios „armonizată” a digitalului? Printr-un singur click. Să zicem că un prof le dă studenților, la un opțional, să confecționeze un proiect. Toate bune și frumoase. În era COVID-19, știm cu toții, se practică, la scară largă, acest lucru. Și, dacă tot e vremea fructelor de pus, cercel, la urechi, de ce ne-am ascunde după cireș? El, studentul, se documentează, își sacrifică ore bune, din zilele și nopțile lui. Să zicem că-l notezi cu zece, fiindcă ți-a plăcut acel proiect, se vede că tânărul nu a copiat, a gândit cu mintea lui. Studentul respectiv are încă două examene, în chiar ziua când tu dorești ca grupa lui să intre pe google meet, pentru a le comunica notele. Nu le explici clar dacă trebuie să intre. Unii cred că, dacă au luat nota zece, nu e necesar să se afișeze. Nu accepți gestul lor și-i trimiți automat în sesiunea B II. Da, e ca la medicamente. Se prescrie. Vitamina B2, efervescentă, pentru intrarea vioaie în sesiunea B II. Tu dispui. E atât de simplu, de partea ta, a profului de la catedra-ecran. E atât de traumatizant, pentru el, studentul care nu vrea să i se vadă chipul, în această stranie dimineață de iunie, când e trecut pe-o listă. Fără să i se explice. Fără să înțeleagă de ce.

Nu vreau să asist la momentul acela când, singur și trist, studentul stă năuc, pe o muchie atât de subțire, încercând să proceseze, să-și limpezească mintea, să se autosugestioneze. Punctul acela de menținere a echilibrului interior trebuie întreținut. Cum să-l faci să meargă mai departe, cu încredere? E suficient un moment de oscilație între două stări diametral opuse, ca totul să o ia la vale. Studentul încearcă să iasă din impas, dar se vede copleșit. Nu are timp. (A învățat două luni, pentru a fi trimis, fără drept de apel, în sesiunea B II. Și-a cumpărat cărți, a „mers” la toate orele, s-a încăpățânat să urmeze logica unui semestru fantomatic. A luat notițe, în timp ce profii își țineau cursul. Nu a abandonat corabia. A rămas optimist. Până azi. O dimineață banală, în care își pune întrebarea dacă mai are rost să continue. O dimineață pe care nu o va uita prea ușor.)

Peste zece minute, cu inima strânsă ghem și cu glasul pierdut în resortul celor două luni de izolare, studentul va intra la primul examen din semestrul al doilea, un test grilă. Va sta încordat 30 de minute. 30 de răspunsuri în 30 de minute. Câștigă, prin testul acesta, intrarea în examenul oral. Nu știe cu exactitate când va fi programat. Mâine sau poimâine. Nu strică puțin stres adăugat la cel deja existent.

Sesiunea digitală, din care se revarsă, în fiecare clipă, un iz de artificial, de inuman, bate metalizat și sec la ușă. La șase, în această seară, alt test, altă materie, alt profesor. Și mă întreb cu voce tare, ca să nu tac, ce fac studenții cărora le cade netul, în plin examen? Vor fi trimiși automat în sesiunea B II? Sau li se va administra, de la distanță, vitamina B2, efervescentă, cu puțină apă, pe stomacul gol?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *