-un fragment din romanul Cișmigienii de Eugen Cadaru, recent apărut în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.
Ebookul este disponibil aici: https://www.polirom.ro/web/polirom/ebook/-/ebook/7254.
Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care‑şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…
Privi înainte. Până la locul de întâlnire nu mai era foarte mult. Iniţial îl mirase un pic insistenţa fratelui său de a‑l chema la inaugurarea acelei noi galerii de artă. Este adevărat că zvonurile o anunţau ca fiind viitoarea cea mai importantă din ţară, însă el oricum ar fi avut de gând să‑i vadă expoziţia de deschidere, doar că ar fi preferat să facă asta în altă zi, în linişte şi pe îndelete, nu dimpreună cu, probabil, câteva zeci sau sute de oameni a căror prezenţă acolo, în mod cert, se datora mai mult intenţiei de a socializa unii cu alţii decât de a aprecia lucrările expuse. Ştia genul acela de sindrofii şi nu era prea încântat să‑şi piardă timpul cu ele. Nu‑l interesa câtuşi de puţin să se arate pe sine însuşi şi nici nu simţea vreun interes în a fi într‑un loc în care alţii veneau, la rândul lor, ca să‑i vadă lumea. Dar n‑avea încotro. George insistase foarte mult, cum n‑o făcuse niciodată, şi, într‑un final, îi dezvăluise şi motivul: tatăl lor urma să fie acolo şi fusese dorinţa lui expresă ca amândoi băieţii să îi stea alături. Aşadar, nu mai găsise nicio portiţă pentru a se eschiva. Dacă bătrânul ceruse, era musai să fie şi el prezent, orice alte considerente devenind inutile. Tatăl lor era, poate, singura persoană pe care nu ar fi vrut să o supere sau să o dezamăgească vreodată.
Mai parcurse câţiva zeci de metri şi ajunse pe platoul din faţa Cercului Militar. Îl zări pe fratele său. Acesta fuma şi urmărea agitaţia de vizavi, unde peisajul părea cumva asemănător cu ceea ce văzuse că se întâmpla la galele Premiilor Oscar. Blocul Reisner, care fusese finalizat cu cel mult o lună în urmă, se înălţa alb şi maiestuos, dominând întreg peisajul citadin din zonă.
Cum ar fi fost România dacă la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului?
„Eliadesc, scris cu pasiune, romanul lui Eugen Cadaru pare o continuare firească a prozei interbelice, în care se întîlnesc personaje reale și ficționale și marile teme legate de timp, trecere, ritualuri. Atmosfera interbelică, reconstituită riguros în anii ’70 ai unui trecut alternativ, face ca personajele să fie foarte veridice. Eliade, Cioran, Ionescu, Țuțea și Vulcănescu prind viață în discuții care evocă operele lor sau în plimbări tihnite printr-un București idealizat. Scris cu implicare și cu talent, Cișmigienii lui Cadaru este un roman cu temă nostalgică și aspirații înnoitoare, construit atent și fermecător, cu eleganță estetică.” (Doina Ruști)
„Eugen Cadaru face o figură singulară între scriitorii de fantastică ai celei mai recente generații prin felul în care introduce ruptura de sorginte fantastică în realitatea ficțională, abstractul «marii taine» fiind înlocuit de concretul exemplelor de interferență a neobișnuitului magic cu realitatea cotidiană. O sursă pentru efectul estetic cu semnătura «Eugen Cadaru» este aceea că salvarea raționalității nu se poate face fără acceptarea datului irațional, «magic», realitatea completă neputînd fi redată decît prin realism magic. Dacă îmi permiteți jocul de cuvinte, cel puțin în cadrul generației sale, Eugen Cadaru este singurul cu acces magic la realitate.” (Cătălin Badea-Gheracostea, Observator cultural)
Eugen Cadaru (n. 1973, București) a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității din București. În 2009 a obținut doctoratul în Cinematografie și Media la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, cu o teză intitulată „Realismul magic în arta cinematografică”. Este prezent cu povestiri în antologiile: Ferestrele timpului (2013), Lumi stranii (2014), Argos Trei (2017), Ficțiuni centenare (2018), Antologia prozei românești science-fiction (2018). A mai publicat A opta zi e‑n fiecare noapte (2014) și Misterioasa scrisoare a domnului Tesla (2017). Povestirile sale au fost recompensate cu numeroase premii naționale (Premiul Convenției Naționale RomCon 2015; Premiul Convenției Naționale RomCon 2017; Premiul „Ion Hobana” 2018), precum și cu Premiul de încurajare al Societății Europene de Science-Fiction, acordat în cadrul Convenției Eurocon 2014 Dublin.
