Voltaire – Candide sau optimismul

Pe numele său adevărat François-Marie Arouet, Voltaire se naște la Paris în 1694 și impregnează secolul Luminilor cu prezența sa. În anul 1759, publică romanul considerat până astăzi bijuteria literaturii franceze.

Candide este un roman filosofic, folosit de Voltaire ca instrument pentru critica tăioasă pe care vrea să o aducă optimismului lui Leibniz, un alt gânditor de secol 17-18. Iluministul francez satirizează două idei de bază din filosofia lui Leibniz: rațiunea suficientă a tuturor lucrurilor și ideea că Dumnezeu a creat la început lumea, iar apoi s-a retras și privește pasiv desfășurarea ulterioară a evenimentelor. Și, fiindcă Dumnezeu este perfect, toate lucrurile din lume trebuie să fie perfecte de asemenea, iar aceasta „cea mai bună dintre lumile posibile”.

În satira sa, Voltaire folosește două tehnici extrem de ingenioase. Pe de-o parte,  personajele sale au funcția de porte-parole, fapt ce îi oferă autorului  o libertate uriașă. Candide și maestrul Panlgoss sunt niște personaje caricaturale, personificări ale ideilor filosofice leibniziene. Din acest motiv, ei au o alură neverosimilă, lipsindu-le densitatea. Pangloss este profesorul tânărului Candide, care îi predă acestuia metafizico-teologo-cosmolo-tontologia. El este propovăduitorul ideilor lui Leibniz și demonstrează în chip admirabil „că nu este efect fără cauză” și că „această lume e cea mai bună din toate lumile cu putinţă”[1]. Candide este profund impresionat de înțelepciuea maestrului și transformă aceste idei într-un modus vivendi, reușind să-și găsească liniștea sufletească în orice nenorocire, indiferent cât de atroce. Supraviețuiește torturii și războiului fără să deznădăjduiască, fiindcă –deși are pe alocuri îndoieli- caută să descopere felul în care ideile maestrului său se regăsesc în orice împrejurare.

Pentru a le desființa, Voltaire pune ideile lui Leibniz față în față cu viața reală, chinuindu-și personajele cu originalitate. Fiecare dintre oamenii cu care Candide se întâlnește pe parcursul călătoriei sale are un trecut plin de suferință, pe care nu se sfiesc să îl povestească cu lux de amănunte. Cu toate astea, tânărul rămâne fidel educației pe care a primit-o din partea maestrului său, căutând și găsind mereu rațiunile suficiente. Dacă asta nu era suficient, autorul creează și un peisaj de un tragism suprarealist. În roman, faptele bune sunt răsplătite prin moarte, crimele sunt la tot pasul, morții învie și forțele naturii sunt mereu împotriva călătorilor. Sugestiv aici este unul dintre episoadele maritime, din timpul unei furtuni. Pe corabie se află Candide, tovarășii săi de călătorie și marinarii nemiloși. În momentul în care izbucnește furtuna, unul dintre tovarășii lui Candide salvează de la moarte un marinar, doar pentru a fi lăsat să se înnece, câteva clipe mai târziu, sub ochii matelotului cu pricina.

O altă tehnică de subminare a credibilității optimismului leibnizian este aceea de a folosi expresiile din lucrările Discurs asupra metafizicii (1686) și Monadologia (1714) în contexte total nepotrivite, într-un procedeu ironic greu de întrecut. Nimic nu poate explica mai bine acest punct decât însuși textul: „E demonstrat, zicea el, că lucrurile nu pot fi altfel: pentru că, totul fiind făcut în vederea unui scop, totul este în chip necesar făcut pentru scopul cel mai bun. Nasurile au fost făcute ca să poarte ochelari; de aceea avem ochelari.”[2] Autorul devine mult mai creativ pe parcursul romanului, găsind tot felul de modalități prin care să răstălmăcească sensul inițial al cuvintelor și ideilor.

Spre exemplu, în timpul unei plimbări prin grădina palatului, tânăra Cunégonde –iubita lui Candide, un personaj cel puțin la fel de fascinant- îi observă într-un tufiș pe maestrul Pangloss și pe menajera mamei sale concentrându-se împreună asupra unei „lecţii de fizică experimentală”. Cum era pasionată de științe, Cunégonde înțelege fără prea mare dificultate  „raţiunea suficientă a doctorului, efectele şi cauzele” şi se întoarce acasă „foarte zbuciumată, foarte gânditoare, plină de dorinţa de a ajunge şi ea savantă”.

Voltaire cultivă un sarcam care taie în carne, desființând cu lejeritate concepte descrise amănunțit în lucrărire filosofului german. El reușește să submineze o teorie „care nu lăsa posibilitatea de a fi combătută”[3], și o face datorită talentului său literar extraordinar, care oferă o lectură atât de plăcută, încât ajungi să uiți scopul inițial al autorului.  Poți trăi experiența lecturii pe două planuri: fie urmărești cu atenție felurile în care autorul își atinge scopul, fie te bucuri pur și simplu de un text extrem de bine scris, care te prinde și te ține alături. Capitolele curg unul într-altul fără ca măcar să o simți, iar personajele îți intră pe sub piele și rămân acolo multă vreme de la terminarea cărții.

Candide ne oferă un exemplu de voință fără limite. Din momentul în care e izgonit de la castel, scopul său este cel de a o regăsi pe frumoasa Cunégonde. Toate greutățile vor fi înfruntate cu gândul la iubita sa (și la ideile maestrului Pangloss, firește), toate distanțele străbătute în speranța regăsirii iubitei. Nu doar în această aventură cavalerească ne arată Candide cum se manifestă voința pură –atât de pură tocmai fiindcă nu e trecută prin niciun filtru mental, un lucru indubitabil problematic- ci și în îndârjirea cu care caută „adevărul” panglossian în tot și în toate. Este un învățăcel loial, care aplică cu religiozitate învățăturile și sfaturile maestrului.

Romanul se încheie cu replica devenită celebră : „Il faut cultiver notre jardin”. Interpretările acestei propoziții merg în diverse direcții. Există cele care o consideră echivalentul românescului „să muncim, nu să gândim”, dar a fost interpretată și ca un afront final adus la adresa metafizicii, văzută ca o maladie a spiritului, fiind astfel mult mai înțelept să ne concentrăm pe lucrurile pragmatice, palpabile.  Acestor intepretări le prefer una îndreptată într-o cu totul altă direcție. Conform acesteia, grădina simbolizează în același timp munca și odihna, cufundarea în sine, aplecarea înspre cele din interiorul nostru. Replica devine astfel un îndemn către introspecție și șlefuirea sinelui, poate cea mai importantă muncă dintre toate.

 

Bibliografie:

Margareta Gyurcsik – Des troubadours aux préromantiques – sept siècles de littérature française

Stanford Encyclopedia of Philosophy.com

 

[1] Voltaire, Candide sau optimismul, Ed Hyperion, 1993, cap. I

[2] Voltaire, Candide sau optimismul, Ed Hyperion, 1993, cap. I

[3] Stanford Encyclopedia of Philosophy.com- Voltaire

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *