Despre leopard şi despre feline cunoaştem doar reprezentările artiştilor. O, tablouri, o, anotimpuri! Pe vremea romanilor, fiara hoinărea pe frontiera de miazăzi a imperiului, întrupând spiritul Orientului. Cleopatra împărţea cu pantera titlul de regină a ţinuturilor îndepărtate. La Volubilis, în Palmira, la Alexandria, mozaicurile prezentau pe pardoseli panoplii cu animale în care leoparzii se prindeau în dansuri orfice împreună cu elefanţii, urşii, leii şi caii. Motivul pătat – „pelajul tărcat”, zicea Pliniu cel Bătrân în secolul I d.Hr. – era un blazon al puterii şi al voluptăţii. Pliniu credea a şti că „acele animale sunt foarte focoase în dragoste”[1]. Când trecea un leopard, romanul deja vedea covorul pe care animalul se rostogolea îmbrăţişând o sclavă.
După 1.800 de ani, felinele i‑au fascinat şi pe pictorii romantici. La salonul din 1830, publicul din timpurile Restauraţiei descoperea animalele sălbatice. Delacroix pictase fiarele din Munţii Atlas pe când se aruncau la grumazul cailor. Realizase tablouri tensionate, muşchi şi fum, în care zbura praful în dauna materiei dense. Romantismul trăgea o palmă reţinerilor clasice. Delacroix reuşise să picteze şi un tigru odihnindu‑se, o forţă destinsă înainte de carnagiu. Pictura îngăduia brutalitatea, o schimbare radicală faţă de fecioarele de altădată.
Jean‑Baptiste Corot imaginase un leopard cu proporţii bizare, călărit de pruncul Bacchus, apropiindu‑se de o femeie. Acest tablou, în mod straniu lipsit de echilibru, dezvăluia o spaimă masculină. Temându‑se de ambiguitate, bărbatului nu‑i place ca un monstru care toarce să se joace cu un bebeluş şi o bacantă grasă. Asta deoarece femeia e primejdioasă. Nu ne ferim niciodată îndeajuns de ea. Prin leopard, artistul avea în vedere zâna fatală, fecioara cu cizme înalte, Venus cea crudă! După cum e cunoscut, carnivorele înfulecă oamenii dintr‑o singură înghiţitură şi deci trebuie săne păzim de frumuseţea lor. Spioana Milady a lui Alexandre Dumas era genul acesta de femeie. Într‑o zi, insultată de cumnatul ei, „a scos un răcnet înăbuşit şi s‑a retras în colţul camerei, ca o panteră care se face ghem ca să atace”[2].
Mitul zânei Melusina a inspirat sfârşitul de secol. Belgianul Fernand Khnopff – pe jumătate oniric şi pe jumătate simbolist – a reprezentat, într‑un tablou criptat din 1896, intitulat Mângâieri, o panteră cu cap de femeie dezmierdând un iubit deja palid. Nu îndrăznim să ne imaginăm soarta tânărului.
Prerafaeliţii au făcut apel la fiara sălbatică în opulenţa tablourilor lor. Prinţese în neglijeu sau semizei cu chipuri obosite păşeau într‑o lumină dulceagă, flancaţi de leoparzi reduşi la starea de manechine cu pelaj pătat. Aceşti pictori celebrau doar frumuseţea motivului. Edmund Dulac sau Briton Rivière făceau din animal covoraşul de lângă pat pentru eşecul unor vise ultra‑stilate.
Ulterior, forţa animalului i‑a obsedat şi pe maeştrii artei moderne. Perfecţiunea rasei se potrivea cu estetismul muşchiului şi al oţelului. Jouve îl încordase ca pe un arc. Leopardul devenea o armă. Mai mult, un Bentley al lui Paul Morand! Întruchipa mişcarea perfectă, fără milă sau fricţiuni. Contrar jaguarilor, nu se lovea de copaci. Graţie statuilor extrem de fastidioase ale lui Rembrandt Bugatti şi Maurice Prost, felina ieşea din laboratoarele Evoluţiei, demnă să se cuibărească la picioarele unei brunete gen 1930, care îşi ţinea cupa de şampanie în faţa sânilor ei mici şi ascuţiţi.
O sută de ani mai târziu, motivul „leopardului” orna poşetele şi tapetele din Palavas‑les‑Flots. Fiecare vârstă are eleganţa ei, fiecare epocă face ce poate. A noastră stătea la soare în slip.
Munier nu era insensibil la transferul animalului în arte. El însuşi suna adunarea pentru sălbăticiuni. Spiritele anoste îi reproşau prietenului nostru că se înclina numai şi numai în faţa frumuseţii pure, fapt considerat o crimă într‑o epocă a angoasei şi a moralităţii. „Şi mesajul?”, întrebau ei. „Şi topirea gheţarilor?” În cărţile lui Munier, lupii pluteau în plin vid arctic, cocorii japonezi se împiedicau în dansurile lor şi urşii, uşori ca fulgii de zăpadă, dispăreau în aburi. Nicio broască‑ţestoasă nu era sufocată de saci de plastic, erau doar animale sălbatice în deplina lor frumuseţe. Aproape că te‑ai fi crezut în paradis. „Nu mă suportă pentru că înfrumuseţez lumea animalelor”, se apăra el. „Dar martori ai dezastrului sunt deja destui! Eu alerg după frumuseţe, o preamăresc la ea acasă. Este felul meu de a o apăra.”
În fiece dimineaţă, aşteptam frumuseţea să‑şi facă apariţia în defileu.
3 Alexandre Dumas, Cei trei muschetari (n.a.).
Sylvain Tesson (n. 1972) este geograf, jurnalist şi scriitor. Membru al Societăţii Exploratorilor Francezi, îşi împarte viaţa între expediţii, scris şi realizarea de documentare de aventură. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut Axa lupului. Din Siberia pînă în India pe urmele evadaţilor din gulag (2014) şi Berezina. Pe urmele lui Napoleon într‑o motocicletă cu ataş (2020). Leopardul zăpezilor a fost distins cu Premiul Renaudot pe anul 2019.
[1] Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală, Cartea a VIII‑a (n.a.).
[2] Alexandre Dumas, Cei trei muschetari (n.a.).
