Ne‑am deplasat cu maşina spre nord‑vest pe nişte trasee întretăiate de masive muntoase. Curmăturile se succedau, cocoaşe de pământ pleşuvite de turme, la altitudinea de 5.000 de metri. Iarna imbrica rarele pete albe de pe platourile colorate uniform, bătute de vântul care sufla cu înverşunare. Ici‑colo, câte un neveu[1] abia dacă mai netezea aflorimentele.
De pe creste ne scrutau probabil ochi cu sclipiri sălbatice, dar din maşină nu poţi contempla decât propriul chip reflectat în geam. N‑am văzut nici măcar un lup, iar vântul bătea năprasnic.
Aerul avea un iz de metal, o duritate care nu te îmbia la nimic. Nici la hoinăreală, nici să faci cale‑ntoarsă.
Guvernul chinez îşi realizase vechiul plan de a controla Tibetul. Beijingul nu se mai ocupa cu prigonirea călugărilor. Ca să stăpâneşti un spaţiu, există un principiu mai eficient decât coerciţia: dezvoltarea în spiritul grijii faţă de om şi amenajarea teritoriului. Statul central aduce confortul şi revolta se stinge. În caz de răzvrătire, autorităţile se indignează: „Cum aşa? O rebeliune? Când noi le construim şcoli?”. Lenin experimentase metoda cu o sută de ani în urmă, odată cu a sa „electrificare a ţării”. Beijingul a ales aceeaşi strategie în anii ’80. Logoreea revoluţiei lăsase locul logisticii. Obiectivul era similar: stăpânirea mediului.
Drumul traversa cursurile de apă pe poduri noi-nouţe. Antenele releelor de telefonie dominau piscurile.
Puterea centrală sporise numărul şantierelor. O linie ferată tăia vechiul Tibet de la nord la sud. De la Lhasa, oraşînchis pentru străini până la mijlocul secolului XX, făceai acum patruzeci de ore cu trenul până la Beijing. Pe panouri era expus portretul preşedintelui chinez Xi Jinping: „Dragi prieteni, vă aduc progresul, gura!”, sugerau sloganele. Jack London rezumase perfect lucrurile în 1902: „Oricine hrăneşte un om e stăpânul lui”.
Am trecut prin câteva sate de colonişti, unde cuburi de ciment adăposteau chinezi îmbrăcaţi în kaki şi tibetani ale căror salopete confirmau că modernitatea constă în degradarea trecutului.
Între timp, zeii se retrăgeau şi animalele odată cu ei. Cum am fi putut întâlni vreun linx prin acele văi pline de pichamere?
[…]
Sylvain Tesson (n. 1972) este geograf, jurnalist şi scriitor. Membru al Societăţii Exploratorilor Francezi, îşi împarte viaţa între expediţii, scris şi realizarea de documentare de aventură. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut Axa lupului. Din Siberia pînă în India pe urmele evadaţilor din gulag (2014) şi Berezina. Pe urmele lui Napoleon într‑o motocicletă cu ataş (2020). Leopardul zăpezilor a fost distins cu Premiul Renaudot pe anul 2019.
[1] Masă de zăpadă persistentă de pe munţii înalţi, pe cale să se transforme în gheaţă (n.tr.).
