Reflecțiile unui ,,dezvremenitor”

Cu siguranță, Nicolae Silade e ,,pe cale” și pe cai mari atunci când vine vorba de Poezie, calea victoriei (nu o simplă uliță, stradă, stradelă sau bulevard) reprezentând un fericit parcurs poematic, o sumă de victorii personale ale inspiratului poet. Ca și famous people painting din debut, Nicolae Silade este unul dintre acei famous people writing, calea victoriei nefiind altceva decât calea (lactee a) Poeziei, triumful spiritului asupra materiei. În era click-ului și a pixel-ului (dublate de răspunsul postmodern al poetului la apelul rousseau-ist de întoarcere la natură), pentru cel în cauză, poezia funcționează ca efect de [localizare], Silade practicând un soi de    ,,topometrie-topografie literară, fapt care conferă volumului calea victoriei (ce se înscrie în ,,lucrările omului”, diferite, ca nuanță și substanță, de ,,lucrările domnului”) calitatea unui veritabil ,,plan de situație.

Nevoia poetului de spațiu populat (cu grădini, vegetație luxuriantă și copii, simbol al inocenței la care recurge în repetate rânduri), echivalent al unei așezări-reașezări în sine (întreg volumul fiind, în fapt, un dialog monologat cu sinele, la rându-i topos-arhipelag interior), dar și prilej de meditație-autoscopie, parte din fascinația acestuia pentru rural/matrice/veșnicie, modelat însă de beneficiile pe care le presupune ,,up-datarea” la civilizație (,,să prinzi răsăritul într-un sat modernizat din vest”-idem), vine în completarea obsesiei lui Nicolae Silade pentru vedere/privire/localizare, fapt ce transformă calea victoriei nu doar într-o veritabilă calea banatica, ci într-un ghid al călătoriilor extinse: ,,[…] privirea e doar un dar vederea un har/lumina o binecuvântare […]” (idem).

În funcție de starea de spirit sau de inspirația de moment, Nicolae Silade își pune titlurile poemelor în proză fie între paranteze drepte (reflexul unei (auto)limitări-delimitări) sau rotunde, fie le lasă libere, nestrunite, fără contur sau hotar. Există situații când finalul poemelor e unul deschis, conjuncțiile și (siebenbűrgen) ori se (j’adore sau zece pentru costinești III) de la sfârșit reclamând o invitație la continuare fie din partea cititorului (chemat astfel să coparticipe la ,,maieutica” textului), fie o revenire din partea poetului însuși, ,,suspendat” între gânduri și lumi.

calea victoriei e construită pe alternanța binoamelor sau a dubletelor antinomice:       văzut-nevăzut, lumină-întuneric, cuprins-necuprins, infern-paradis (cu purgatoriul intermediar, după modelul dantesc), mișcare-nemișcare, existență-inexistență, aici-acolo, lumea aceasta-lumea cealaltă, aproape-departe, viu-mort. În genere, poemele în proză ale lui Silade sunt poeme celebratoare, poeme-cadre, poeme-secvențe (secvențiale), ,,asocieri ciudate” (ce amintesc de tehnica (bri)colajului și a punerii laolaltă), după cum afirmă însuși poetul, populate de un univers uman condensat, aparent haotic, în care celebritățile, rânduite ca într-o galerie portretistică (de tip ,,șantier”, oricând îmbunătățibilă), joacă un rol central [cuprins/necuprins]: platon, bill gates, pelé, lenin, columb, gingis han, santa maria, napoleon, che guevarra, castro, cezar, yasser arafat, bush, gorbaciov, keops, stalin, da vinci, marx, nietzsche, lincoln, mao, elisabeta a II-a, shakespeare, mozart, tolstoi, picasso, spielberg, marie curie, elvis, hemingway, churchill, roosevelt, einstein, confucius, corneliu baba, cleopatra, aristotel, van gogh, tolouse-loutrec, tagore, rousseau, maica tereza, michelangelo, dali, pavarotti, marilyn monroe, goethe, lao zi, beethoven, hitler, mussolini, chaplin, ford, mike tyson, putin, freud,  gorki, pușkin, bill clinton, de gaulle, nobel, thatcher, eminescu, brâncuși, enescu, eliade, cioran, arghezi. La fel de bine, sunt           poeme-tablouri, de tip caleidoscop, de unde puternicul impact imagistic-vizual.

Autosituarea lui Nicolae Silade în vecinătatea numelor de rezonanță invocate presupune lipsa unor complexe de inferioritate sau ale învecinării, inhibiții sau dificultăți de identificare din partea acestuia. Altfel spus, libertate deplină de creație (,,[…] liber liber liber într-o lume liberă […]”-aleea litoral VII), conștiința valorii, dar și orgoliu de scriitor: ,,[…] eminescu poet și jurnalist ca mine ca/tine […]”( (pixeli (5)), ,,ninge ca într-o simfonie de mozart/ca într-un tablou de/da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic).

Există momente în calea victoriei când poetul îmbracă mantia ezoterismului, a încifrării hermeneutice: ,,[…] timpul/istoriei e chiar istoria timpului” [cuprins/necuprins], ,,dar cum să pui în mișcare nemișcarea te întrebi […]”, ,,[…] nu e nimic întâmplător în lumea/întâmplărilor […]”, ,,[…] când totul sfârșește într-o mare nemișcare/[…] care începe/ // să se miște de la sine din sine prin sine și pentru sine […]” [ecranizare], ,,[…] poate că moartea nici nu există […]” (pixeli).

Silade, la care coexistă poezia, proza, filmul și tabloul, cel care, pe-alocuri, își tehnicizează afectele (împrumută cuvinte din jargonul informatic), își este sieși ,,regizor”, creează scenarii sub semnul și auspiciile paradoxului: ,,ar fi prea simplu să  spui că vii dintr-o dragoste/mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este/și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la/nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/de alte sisteme solare […]” (idem), ,,[…] moartea a/murit de mult și dacă ești viu ești viu pentru că trăiești într-o țară moartă […]” (calea victoriei I), ,,ce să-i mai spui acestei lumi care știe atât de multe/dar cunoaște atât de puțin […]” (calea victoriei III).

Din perspectiva tentației de a cuprinde cât mai mult în poemele sale, Nicolae Silade arde etapele într-un ritm galopant-halucinant, așa că nu este de mirare că alături de pixeli, la câteva versuri distanță, se lasă pătruns de vraja poveștii de tip clasic: ,,[…] poate că totul e doar o poveste […]” (idem), de unde și tonul dubitativ (punerea sub semnul întrebării e evidenței și crearea, în replică, a evidenței poetice), alternarea realității ,,reale” cu realitatea virtuală. Cum Nicolae Silade e un om dedicat studiului, rememorarea vârstei chrisitice ni-l prezintă în ipostaza acumulării de experiențe esențiale (tutunul și cafeaua adjuvanți îl țin cât mai mult timp conectat), atât pe linie extatic-spirituală, cât și pe cea lumesc-psihedelică (muzică, lectură), de unde și ,,uceniciile” sale succesive: ,,ascultam john lennon și citeam/ // elytis și prin norul  de fum din camera mea făceam/drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur” (pixeli (2)).

Urmând calea începută în volumul miniepistole (ce conține poeme mai mult sau mai puțin autoadresate), melomanul Nicoale Silade (,,[…] muzica te face mai bun mai frumos mai viu […]”-  (pixeli (4)), cel îndrăgostit de viață (pe care preferă s-o descopere singur, și nu să-i fie explicată sau povestită: ,,[…] prefer bucuria/ // de a admira splendoarea de a trăi încă viu această/ // minune vie când plouă peste cele șapte izvoare”-pixeli (6)), nu renunță la galanterii când vine vorba de femei (femeia-peisaj), față de care se poartă curtenitor: ,,pot să vă dau un like domnișoară îi zic unei fete/care vine pe plajă cu țâțele goale și părul în vânt/are un trup de culoarea pământului are ochii de/culoarea mării și doar bikini o despart de/goliciunea edenică […]” (j’adore sau zece pentru costinești X). Deloc întâmplător, în/pe calea victoriei, desprinsă parcă dintr-un ,,vis treide” (pixeli (3)), o fata morgana ,,adaptată” rigorilor (paradoxale) impuse de mediul on line, se perindă o ,,ea” generică, universal-valabilă, iluzorie (căreia îi rezistă cu țigări și cafea), cu o identitate precar-incertă, în afara timpului și a spațiului, față de care manifestă un adevărat cult: ,,[…] seamănă totuși cu/ // fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara/ maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele/ // sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate/ // vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și/ // viața fără de moarte […]”(idem).

În poemele sale de tip pixel (la fel, realitatea-pixel, irealitatea-pixel, omul-pixel, ,,nesfârșire pixelată” (pixeli (7)), ,,cerul înstelat cu pixeli (pixeli (8)), ,,când totul se reduce la un pixel dintr-o imagine/care îți stăruie în memorie dincolo de memoria/timpului […]“-pixeli (13) etc.), fărâma care conține întregul (de unde și asemănarea cu tehnica pointilistă), Nicolae Silade pune în ecuație (citește poeme) faptul cotidian, dar și preferințele sale în materie de artă, muzică și limbaj IT. Pe toate le notează cu acribie ca-ntr-un jurnal (nedatat), pe toate le filtrează poetic și poematic. Iubitor de lux-lucis, de lumină, de soare, de apus și de răsărit, de piscuri, înălțimi și creste, de întinderi de ape (marea), de spectacolul grandios al naturii, fascinat de originile milenare ale poporului român (Herculane, Valea Cernei și miturile și legendele locului ocupă un loc important în poemele sale -,,pământul e sfânt”- pixeli (7)), Silade se sustrage realității de tip carceral pe care o reprezintă blocul-spațiu de locuit (de dincolo de ferestre consemnează banalul în detaliu, pe care-l translatează apoi în ,,actualitatea literară”-pixeli (5)), creionând adevărate pictograme de inspirație chinezească (din nou, Herculane, cu peisajele sale de vis: ,,între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid/ //transparent precum sticla […]”-pixeli (11)).

calea victoriei, ,,oglindire a celui ce sunt” (la o masă lungă și bogată), e locul în care Nicolae Silade creează adevărate șarade: ,,inexistența tuturor existențelor”, ,,[…] dumnezeu la fel survolează lumea și se face/că nu vede/ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu/vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că/nu vrei să crezi e o problemă/ // de vedere […]” (pixeli (11)),           ,,[…] nu/ timpul nu e el important aici nu timpul ci să ajungi/la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri” (calea victoriei IV), ,,[…] adevăratul salvamar (am învățat la școala/ vieții) te învață mersul pe ape te învață înălțarea la/cer” (aleea litoral III). În poemul (cu vădit rol de manifest) care dă titlul volumului, îl regăsim pe autor (rural plus citadin) în ipostaza de ghid prin București (,,[…] vă voi arăta calea vă voi/arăta totul vă voi povesti totul” (calea victoriei I)), moment în care ,,rousseau”-istul Silade reconfigurează, schimbă paradigma și perspectiva, se focalizează de pe macro (peisaj), pe micro (om): ,,mă gândesc la cei fără mâini fără picioare la cei/fără cap fără suflet […]” (idem).  Întreaga creație a lui Nicolae Silade stă sub semnul călătoriei (poetul-Ulise), fapt dovedit prin aceea că întoarcerii la natură i se alătură întoarcerea la iubire, adevărata ,,victorie” a poetului: ,,[…] calea victoriei este calea iubirii”(idem), calea poetului dinspre sine înspre sine (locuirea în sine însuși), ca prim-pas înspre descoperirea ,,celuilalt”, drumul spre Centrul-Axis al propriei ființe: ,,[…] eu scriu aici și îmi spun cunoaște-te pe/tine însuți și stăpânește-te pe tine însuți dacă vrei/să nu fi stăpânit […]” (imaginea statului). Veritabilă luare în posesie, admirabil exercițiu de domolire a sinelui năvalnic!

Itinerariile lui Silade nu se consumă doar în areale geografice bine definite (bucurești, herculane, padova, san marco, liubliana, szeged, mamaia, costinești, bușteni, buziaș, brașov, sighișoara, mediaș, alba iulia, sebeș, mărginimea sibiului, sibiu, făgăraș), ci și în istorie, în opera unor scriitori de primă mână (gunnar ekelöf, ungaretti, bacovia, eminescu), în mitologie sau în religios (,,ai văzut cum ne culcă luna la pământ cum ne/ridică soarele din ape și dumnezeu din cuvânt spre/cuvântare și binecuvântare […]” (calea victoriei V). Legat de aspectul spiritual (saltul de la fizic la metafizic), muntele și marea (simboluri predilecte, care-i provoacă poetului stări, îi induc senzații și îl inspiră) sunt percepute  și din perspectiva hierofaniei, de unde și ideea peisajelor care se autocontemplă, se auto(ex)pun în lumină.

Tot sub zodia călătoriei se situează și fascinația lui Nicolae Silade pentru nou, pentru început, pentru primenire (exterioară și interioară), pentru ,,o nouă zi” și ,,o viață nouă” (j’adore sau zece pentru costinești VIII), replică la oroarea de banalitate, de static, de încremenire (inclusiv în mentalități păguboase): ,,[…] ce/suntem noi altceva decât drum și călători” (siebenbűrgen).

Nu tot ce cade sub incidența poeticului e pe placul lui Nicolae Silade. Față de poezia generaționistă, de pildă, care, în opinia sa ucide misterul și frumosul, el emite ironice judecăți de valoare, devenind neîngăduitor-șfichiuitor: ,,[…] poezia generaționistă a anului/ 2017 care a abolit valorile și se reconfigurează de la/o lună la alta de la o zi la alta/ // aș spune că ea seamănă […] cu/fata aceea superbă care adună gunoaiele de pe/plajă dar nu despre frumusețea ei scriu poeții/anului 2017 ci despre gunoaiele pe care ea le adună/sărmanii poeți […] unii au/distrus poezia alții au reinventat-o […]” (aleea litoral V). La fel de tranșant este Silade când ia atitudine împotriva politicului ucigător de speranță (imaginea statului).

calea victoriei atrage prin mesajul predilect pozitiv pe care-l conține, veritabil crâmpei de filosofie existențială: ,,viață/nonstop” (aleea litoral VI). Așadar, să luăm aminte!

 

Nicolae Silade,

calea victoriei,

Iași, Ed.Cartea Românească Educațional, 2019, 91p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *