Ceea ce moartea ei a descătuşat în mine este această dragoste din care se naşte jurnalul pe care îl scriu. Este ca şi cum toate cuvintele care nu au fost spuse erup în acest cer al serii de februarie, este ca şi cum tot ceea ce a fost, prins în mine, cu chingile raţiunii zilei, stă să urce în această noapte care se lasă peste urmele paşilor mei, este ca şi cum tot ceea ce am fost nu mai există, lăsând loc unui alt eu care se iveşte din ceaţă şi din contururi incerte, un halou fotografic ce anunţă vecinătatea blândă a duhurilor.
Ceea ce moartea ei a descătuşat în mine este acest curaj de a confrunta ordinea de ziduri nesfârşite a singurătăţii. Moartea este pragul spre care fiecare suflet se îndreaptă singur: în momentele de agonie, ţinând-o de mână şi strigând cu disperare suicidară,am văzut cum acea poartă care este menită fiecăruia dintre noi se deschide şi se închide, apoi. Ireversibila trecere despre care nu încetez să scriu s-a petrecut în faţa ochilor mei. O succesiune de clipe la căpătul căreia trupul este o masă inertă, iar spiritul liberat îşi caută marea neţărmurită peste care să zboare.
Ceea ce moartea ei a descătuşat în mine este propria mea dorinţă de a muri. Dar nu acea dorinţă morbidă a sinucigaşilor teatrali, plină de emfază lacrimogenă, ci acea tenace melancolie care te împinge, din ce în ce mai mult, spre marginea de lume, înconjurat de foşnetul trecutului care prinde viaţă. Iar această tenace reverie te îndepărtează de cei ce sunt vii, spre a te apropia, treptat şi blând, de cei care au fost. Să fie oare comuniunea aceasta cu spiritele culoarul pe care îl străbatem, spre a ne lepăda de fricile care ne bântuie? O navigare cotidiană ce nu duce decât spre un singur port, indiferent de locurile din care porneşti, o pornire, irepresibilă, de a reveni pe străzile în care am fost alături, de parcă pe aceste străzi aş putea regăsi parfumul în care mă adâncesc, atunci când visez.
Ceea ce moartea ei a descătuşat în mine este această dragoste pe care doar însemnările din jurnal o pot transcrie. Căci orice altă conversaţie omenească nu poate decât alunece peste suprafaţa unui sentiment care nu mai este nici durere nici nefericire nici disperare ci doar un dor imens, continuu, fizic, un dor care îmi este singurul tovarăş în serile în care contemplu clădirile ale căror unghiuri se topesc în întuneric, un dor care mă mână mai departe de viaţă, spre acel domeniu incert şi plutitor al nostalgiei, un dor care se serveşte de cuvinte, dar nu se închide în ele, un dor care se mişcă în aerul de februarie ca un caier, un dor ce face ca toate culorile lumii să fie doar acest negru argintat pe care îl surprind în fotografiile mele, un dor despre care nimeni altcineva nu îmi poate vorbi, pentru că acest dor este asemeni monstrului Colombre din povestea lui Buzzati, el este prezenţa pe care doar ochii mei o pot întrevedea, el este companionul alături de care păşesc, el este substanţa stranie în care se întrupează energia iubirii, el este tot ceea ce mi-a mai rămas.
Şi mi-aş dori ca să fiu închis, veşnic, în acest anotimp al toamnei iernatice, în acest anotimp de doliu şi de dor, în acest anotimp ale cărui seri prelungi estompează şi alungă claritatea luminii, în acest anotimp de clarobscur, în acest anotimp de cuvinte care se lasă zidite în case şi în grădini pustiite, în acest anotimp al iubirii dezolate care nu poate înceta să palpite, stelar, în acest anotimp în care duhul ei se întruchipează, spre a mă consola, în acest anotimp între ale cărui margini plutesc, asemeni duhurilor călătoare atrase spre cei care au fost de presimţirea pragului pământesc. Singur, în aşteptarea toamnei ce vine doar după ce moartea deschide porţile , spre a lăsa să treacă pe muritorul îndoliat în domeniul de parfum şi de unduire al dragostei fără de capăt.
