Note pentru un jurnal al despărţirii (21)

Există, într-un sertar al bibliotecii, adunate peste ani, asemenea unor frunze aşezate cuminte în ierbarul unui şcolar, caietele ei de profesoară. Deschizându-le, îi pot auzi din nou vocea, cu acea claritate pe care doar în vis o mai resimt. Deschizându-le, îi pot admira scrisul, acel scris ordonat, dar şi nervos, acel scris pe care anii nu au reuşit să îl deformeze. Deschizându-le, pot atinge fragmentele unui trecut care se închide în sine, ca într-o obiect de cleştar lichid: urmele profesoarei care a fost ajung până la mine, de parcă ar fi trimise de mâna delicată a unei umbre.

Există, într-un raft al bibliotecii, cărţile şi manualele pe care mama le folosea, spre a-şi pregăti lecţiile. Privindu-le, pot reconstitui migala unei trude care a însemnat această dublă viaţă cunoscută doar de cele ce sunt mame. Această dublă viaţă care înseamnă tenacitatea de a duce mai departe cariera, fără a lăsa ca dragostea pe care o dăruieşti să înceteze, vreodată. Această dublă viaţă pe care atâţia dintre bărbaţi, soţi şi copii, nu o descoperă decât dincolo de pragul morţii, contemplând şirul nesfârşit de zile pe care soţia şi mama lor l-a parcurs, dârză şi neînfrântă.

Există, într-un colţ al bibliotecii, una dintre acele fotografii despre care am mai scris în aceste note ale jurnalului meu: nefiind datată, nu pot decât să îi ghicesc anii. Dar cunosc locul de care este legată, cel din urmă liceu la care ea a predat, acel liceu spre care am revenit, într-o seară de ianuarie, spre a capta umbrele,cu camera mea de fotografiat. Iar în această fotografie, în care se simte întreaga frumuseţe calmă a unei femei care a încetat să mai fie tânără, dar nu va fi niciodată bătrână, este încadrată fericirea unei clipe faustice: acea clipă în care ea se află la catedră, zâmbind pe jumătate sever, cu mâna aşezată pe un catalog deschis şi cu privirea îndreptată spre clasă. Este clipa în care tihna tomnatecă pare să îi atingă fiinţa, de parcă toate chinurile şi încercările vieţii ar fi ajuns la capăt, de parcă ar fi regăsit limanul pe care viaţa i-l refuzase până atunci. Este acea clipă în care mama îşi dezvăluia natura ei solară şi stenică, acea clipă în care fiinţa ei se deschidea cu intensitatea care îmi umple, acum, visele singurătăţii.

Există,încă, într-un colţ de Bucureşti, în marginea Căii Moşilor vechi, clădirea modestă, cu două caturi, plasată la capătul unui lungi curţi: cel din urmă loc în care Mihaela Stanomir a putut fi profesoară. De undeva, de departe, din stradă, ochii camerei fotografice înaintează în întuneric, spre a cuprinde lumina atemporală a clasei în care mama s-a aflat, atunci. Iar camera ajunge acolo unde eu pot ajunge doar în vis, în acel domeniu de şoapte şi de delicate mângâieri ce este casa spiritelor. În acea clasă se află, impregnată în ziduri, memoria ei, acea memorie pe care noaptea de iarnă o lasă să elibereze ca un abur ce se ridică, înconjurând casele ce se adâncesc în ceaţa lăptoasă. Spre acea clasă se îndreaptă şi făptura mea astrală în clipa în care somnul deschide porţile, spre dragostea de dincolo de moarte. Şi mă îndrept pentru că ştiu că în acea clasă, ivită din vis cu culoarea spectrală a unei holograme, voi regăsi clipa de fericire pe care a captat-o fotografia din biblioteca noastră.

Şi poate că dincolo de pragul de care oamenii se tem , poate că dincolo de pragul acestei lumi de materie şi de carne, în imperiul de monade lichide al duhurilor, iluminat de un soare care nu poate apune niciodată, supravieţuieşte, întreagă, bucuria tandră a ceasului închis în acea fotografie. Iar când clipa revederii va fi sosit, când mă voi fi lepădat eu însumi de acest trup cariat şi trecător, fericirea acelei ore ne va reuni pe amândoi şi tot ceea ce ochii noştri vor mai putea zări va fi întinderea de lumină crepusculară în care dragostea noastră se topeşte, ca într-un amurg.

Şi fiinţa noastră inseparabilă va reîntâlni unitatea pe care moartea a întrerupt-o: din faţa catedrei voi privi chipul ei, iar toate sunetele lumii se vor topi în mişcarea de valuri a mării.