Monica Neațu. Secesiunea vieneză dincolo de imaginarul contemporan

 

Viena începutului de secol XX pare prizonieră în imaginarul kitsch-ului contemporan. Utilizate drept ilustrații pentru cești, farfurii, agende, semne de carte, mănuși și eșarfe, picturile lui Klimt  fac figură tristă. Reproduse până la epuizare, creațiile Secesiunii vieneze și-au pierdut sensul inițial și au devenit simple motive decorative.  Dar, în fond, ce a fost  dincolo de  „decorativismul static și cristalin”[1], cu un cert succes la public.

După 1860, capitala imperiului Austro-Ungar a trecut print-un vast proces de modernizare. Revoluțiile de la 1848 au grăbit modernizarea imperiului, iar liberalizarea politică este secondată de transformarea urbanistică. Viena abandonează fortificațiile medievale, în locul lor fâcându-și apariția Ring-ul, zona unde puterea politică liberală își desfășoară întrega viziune legislativă, culturală și estetică. Prizonieri în acest perimetru, printre decoranțiuni rococo și neoclasice,  unde confuzia dintre arheologie și arhitectură era la ordinea zilei, cum notează cu ironie arhitectul Otto Wagner, elitele intelectuale vieneze sufereau de un teribil complex de inferioritate în fața avangardelor franceze sau germane. O Vienă tânără, dornică să se despartă de cultura părinților, avea să pună bazele Secesiunii, în 1897. Dominată de personalitatea lui Gustav Klimt și de o viziune inspirată de miturile arhaice greco-romane, mișcarea traduce nu doar dorința artiștilor și intelectualilor vienezi de a se integra în ritmul avangardelor europene, ci și o criză a egoului rațional[2].

Ultimul fenomen își găsește cel mai bine ilustrarea în scandalul decorațiunilor pentru plafonul Universității vieneze. Filosofia, Medicina și Jurisprudența au fost pictate între 1898-1901.  Klimt ne duce într-un univers arhaic, irațional și amenințător, dominat de spiritul dionisiac și de deconstrucția autorității politice și morale a taților. În primul număr din Ver Sacrum (1897), revista Secesiunii, eroul secesionist Tezeu ucidea Minotaurul, un gest simbolic care simboliza sfârșitul influenței Salonului oficial și a culturii de tip academic. Comanda pentru Universitate  a ilustrat poate cel mai mai bine noua viziune morală și estetică pe care tânăra Vienă o propunea.  Scandalizate elitele politice resping proiectul, Secesiunea văzută până atunci drept un factor de unificare culturală într-un imperiu divizat în plan etnic și politic, devine o problemă politico-culturală. Contestat și obligat să restituie banii primiți pentru comandă, Klimt preferă să se retragă în lumea colecționarilor. Friza Beethoven (1902) din Casa Secesiunii ilustrează cel mai bine un univers închis, estetic, dominat de muzică, poezie și o utopie erotică.

Confruntarea dintre Eros și Thanaos, un erotism feminin amenințător și fatal sunt teme predilecte pentru artiștii epocii. În Judita și Holofern(1901), Klimt o transformă pe pioasa văduvă evreică din Vechiul Testament într-o tânără la modă, seducătoare și voluptoasă. Recurența acestei teme, mai ales în spațiul german, este asociată studiilor lui Freud despre sexualitatea feminină. Ambivalența naturii feminine domină imaginarul epocii 1900. Zâna electricității din Expozițiile universale capătă o față ascunsă, amenințătoare, devenind Iuditha, Salomeea sau femeia-liliac. Dacă Klimt percepe universul feminin prin intermediul angoaselor și dorințelor masculine, Egon Schiele acordă sexualității feminine un spațiu autonom de reprezentare[3]. Schiele, copilul teribil al Secesiunii vieneze care șochează și astăzi privirile pudibonde, s-a format în grupul artiștilor influențați de Klimt. Nuditatea și sexualitatea explicită nu sunt cele care deranjează cu adevărat. Ce ne pune pe gânduri și ne îndeamnă să căutăm sensurile ascunse ale tablourilor sale sunt privirile scrutătoare ale modelelor, ochi care ne fixează, identități care se dezvăluie și drame care prind contur.  Criza individului, mișcările  feministe incipiente și o clasă săracă ce trăia într-o mizerie teribilă sunt realitățile care răzbat dincolo de lumea saloanelor elegante, iar expresionismul lui Egon Schiele a reușit, și încă o face, să pună în fața privitorilor nu doar oglinda introspecției, ci și tabloul realităților sociale deranjante[4].

Monica Neațu este doctor în istorie și lector al Fundației Calea Victoriei unde susține cursul Gustav Klimt şi spiritul Vienei.

 

[1]Formula îi aparține lui Carl E. Schorske și caracterizează pictura lui Gustav Klimt după scandalul tablourilor comandate de Universitatea din Viena. Pentru climatul politico-cultural de la începutul secolului XX vezi: Carl E. Schorske, Viena fin-de -siècle. Politică și cultură, traducere de Claudia Ioana Doroholschi și Ioana Ploeșteanu, ed. Polirom, Iași, 1998.

[2] Ibidem, în special: Gustav Klimt: Pictura și criza eului liberal, pp.197-259.

[3] The Women of Klimt, Schiele and Kokoscha, ed. By Agnes Husslein-Arco, Jane Kallir and Alfred Weidinger, Prestel, 2015.

[4] Vienne 1880-1938, LApocalypse joyeuse, sous la direction de Jean Clair, editions du Centre Pompidou, Paris, 1986.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *