Între implementare și zădărnicire

Contrar unor (posibile) aparențe, nu fac parte din categoria cârtitorilor de servici(u) în toate domeniile, adică politic, economic, cultural, social și așa mai departe, fie și pentru că, așa cum avertiza Eminescu, imoralitatea înseamnă să te pronunți cu aplomb în sfere în care nu ai nici o calificare, expertiză – ca să fiu mai actual, cu un termen latin. E suficient că o practică din plin  mijloacele media. Sunt însă situații în care evidența e supărătoare prin generalitate și privește limba noastră ca latina de azi.

În primii ani de după ʹ90, unul dintre  termenii introduși în română și rostit cu frenezie  era implementare; totul stătea sub semnul intenției politice de a implementa, ceea ce nu ar fi fost rău deloc dacă s-ar fi și întâmplat, implementat adică, chiar și în plan lingvistic, mai ales că termenul, evident latin, se înscria în mai vechiul dar continuul și firescul fenomen de (re)romanizare, (re)latinizare a limbii noastre; modelul ardelenilor de Școală dar și al cărturarilor de mai târziu părea să se revitalizeze. 

A urmat însă o avalanșă de esență simiescă, ducând mai ales în presă la o limbă păsărească, ca să-l reamintesc tot pe Poet. Dar tot răul spre bine, căci în ultimă instanță, în mare parte tot la etimonul latin se ajunge, chiar dacă prin intermediari tot din foste provincii romane. În contextul viral actual pare deci cel puțin straniu faptul că deși toți termenii rostiți până în pragul demenței colective (virus, infectați, vindecați, morți, izolare, domiciliu, ordonanță militară, spital, dezinfectanți…) sunt latini prin origine, apare zădărnicirea (răspândirii coronavirusului), încât ai crede că asistăm la opoziția latin-slav și la nivelul cuvintelor; dar nicidecum nu este vorba de așa ceva. 

Termenul de origine slavă (zadar), cu certă sonoritate arhaizantă, are un sinonim perfect latin ca origine și moștenit, în  împiedicare (verbul a împiedica din lat.  impedicare), despre care știm prea bine ce semnificații are la propriu dar și la  figurat, mai cu seamă când cineva e împiedicat la minte sau la limbă. Atunci când ai un limbaj juridic de factură latină, pentru că te pretinzi european, precum cel românesc, nu recurgi în acte oficiale (legi, ordonanțe și orice altceva) la un termen arhaizant de origine slavă; înseamnă că te întorci la vocabularul secolului XIX, la Regulamentul  organic … implementat știm de cine; desigur din motive de neînțeles, nicidecum nostalgice.

Putem afirma și că avem o tradiție a zădărnicirii dar cu efecte uneori pozitive; dacă pe romani n-au reușit să-i zădărnicească barbarii daci, iată că vitejii lui Mircea cel Bătrân au reușit să zădărnicească intențiile necredincioșilor lui Baiazid, astfel că, spune Poetul „În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare”. Și mai zădărnicită  poate fi rătăcirea pe urmele istoriei dispărute căci, ne învață tot Poetul (într-o variantă a poemului Memento mori) „Rătăci-vei în zadar prin câmpia nisipoasă”. Sinonimia e perfectă însă cu forma definitivă „Vei rătăci degeaba…”.

Nu vreau să sugerez că miile de amenzi aplicate în ultimele săptămâni pentru „zădărnicirea răspândirii coronavirusului”, oricum neachitate până acum (decât interminabile procese de contestare, o viitoare ordonanță de ștergere ar fi mai realistă) ar reflecta inoportunitatea termenului, dar ca să dăm impresia  măcar de seriozitate juridică, să apelăm verbal la împiedicarea răspândirii coronavirusului; altminteri sună ca în relatările despre ciuma din vremea lui Caragea, oricât de gravă ar fi situația.

În amintita tradiție autohtonă a zădărnicirii, ca un soi de autosabotare,  ar mai fi de amintit varianta anecdotică a economiei noastre prin cooperativa „Munca în zadar”.

 În ultimă instanță nu un termen e definitoriu căci din păcate putem spune ca și Ion Ghica „Stranie epocă”, ci mai curând speranța că, scrie același „Totdeauna după o epidemie , ca și după un război, omenirea caută a-și recăpăta nivelul”.

Un comentariu

  1. Antuza Genescu says:

    Am sesizat și eu termenul „zădărnicire” și am avut impresia că ascult un text dintr-o pravilă. Aceeași senzație de distonanță lingvistică o am de câte ori aud expresia juridică „proprietate în devălmășie”, care sună ca și cum legea ar sugera/anticipa, ca să nu zic permite, conflictele inevitabile dintre devălmași – cuvântul de la care a derivat „devălmășie”, la rându-i provenit din termenul slav (rusesc?)„valma”. Devălmășia e rudă bună cu învălmășeala. Îi și vedem parcă pe proprietari cum se încaieră pentru a stabili ei înșiși, cu legea în spate și cuțite în mâini, care ce lot de pământ sau ce odaie din bordeiul comun gospodărește. Nefericită e și sonoritatea lui „devălmaș”, care te trimite imediat cu gândul la „pălmaș” sau „ocnaș”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *