Gabriel Liiceanu – Isus al meu (5)

Aproape orice religie virează, la scurt timp după ce se naște, spre fanatism și, imediat apoi, spre justificarea crimei în numele zeului propriu. Creștinismului însuși i-au trebuit secole până să se „civilizeze”, până să-și tocească colții cu care sfâșia. Vorba lui Cioran: „… credința, departe de a ne potoli ferocitatea, o ațâță și mai mult”.

De-am putea cântări! De-am putea pune pe talgere, într-o parte, cât din natura noastră s-a domesticit grație credinței și, pe celălalt, cât, dimpotrivă, ne-a „ațâțat ferocitatea”. Au sporit oare religiile, prin cortegiul de grozăvii care le-a însoțit, răul lumii? Sau, pe latura lor morală, l-au diminuat? Cine poate face bilanțul existenței acestor continente ale fanatismului în viețile noastre?

Cele două talgere

Pe un talger:

– Învățătura lui Cristos țintită către calitatea plămadei umane.

Crearea rezervorului de moralitate a lumii. Nașterea – prin secularizare – a eticii kantiene a modernității.

– Satisfacerea nevoii de speranță și de „asistență din înalt”. Reazemul moral în situații-limită. Biblia: cele mai minunat-edificatoare texte ale omenirii.

– Crearea celei mai fecunde mitologii a lumii și, ca urmare, a unei arte-nepereche (arhitectură, sculptură, arte vizuale, muzică). Funcția educativ-culturală.

– Crearea civilizației europene și apariția unor figuri emblematice ale carității și slujirii aproapelui, de la sfinți la medici și la „nebuni întru Cristos”.

– Tributul de martiri care s-au împotrivit, în numele lui Cristos, puterilor totalitare.

Pe celălalt talger:

– Trecerea fantasmaticului în registrul adevărului care ia forma dogmei. Confundarea credinței cu adevărul. De aici, imposibilitatea dialogului cu slujitorii Bisericii încremeniți în dogmă.

– Instituționalizarea credinței. Complicitatea dintre Împărăția lui Dumnezeu și „lumea Cezarului”. Acapararea de-a lungul istoriei a puterii lumești.

– Fanatismul religios: voluptatea de a judeca în numele lui Dumnezeu. Impunerea credinței  prin forță, violență și teroare. Cortegiul crimelor făcute în numele credinței și caracterul lor scandalos proiectat pe fundalul mesajul cristic al milei, bunătății și iubirii.

– Crima contra spiritului (în termeni teologici, contra Sfântului Duh): cenzurarea constantă a libertății gândirii de-a lungul secolelor. (Spre deosebire de cortegiul crimelor fizice, blocarea mințilorși întunecarea puterii de judecată nu pot fi evaluate cantitativ.)

– Reproșul nietzschean al deturnării instinctelor.

– Distrugerea din secolele V-VIII, făcută cu ardoare și bestialitate, a unei bune părți din patrimoniului cultural al lumii greco-latine (temple, statui, operele gânditorilor antici).

Oare nu așa arată cele două toarte ale religiei?

Gabriel Liiceanu

Isus al meu

Humanitas 2020

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ – GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile(2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *