Gabriel Liiceanu – Isus al meu (4)

Spunând că este Dumnezeu, așadar atotputernic, Isus nu a impus nimănui nimic. Viziunea lui era totalitară prin cuprindere (toată specia merita mântuită), dar nu prin mijloacele punerii ei în practică. Isus nu convingea cu forța, nu amenința, nu tortura oamenii care nu credeau în el. În afară de impactul minunilor, în jurul cărora nu vrea să facă deloc vâlvă, Isus evoluează pe tot parcursul Evangheliilor ca ființa cea mai umilă, cea mai sărmană și cea mai lipsită de orice însemn al puterii. Își va arăta putera abia murind și înviind, ca pe o putere până atunci ținută în frâu, doar de el știută și neexersată niciodată ca impunere a unei voințe. Deși, dogmatic vorbind, are in actu toată Slava lumii, nu există în acest Dumnezeu întrupat nici o fărâmă de voință de putere și nici cea mai mică urmă a trufiei care emană îndeobște din deținătorul puterii. E îmbrăcat într-o cămașă țesută din lână, intră în Ierusalim pe un măgar, sfârșește hulit, batjocorit, scuipat, trădat. Formidabila vorbă a lui Pascal: „Nicicând vreun om n-a avut atâta strălucire, nicicând vreun om n-a fost călcat în picioare în asemenea hal”[1] dă cheia înțelegerii atașamentului nostru spontan pentru ipostaza puterii care se manifestă neasuprind. Binomul „strălucire absolută–nemanifestare a puterii” pe care Isus îl propune este secretul simțământului unicpe care-l avem față de o atotputernicie care doar te convinge, prin bunătate și iubire, s-o urmezi.

Exact pe dos stau lucrurile în cazul Bisericii. Puterea ei se înalță pe un ricoșeu paradoxal: ea e puterea manifestă la tot pasul, preluată sub numele ipocrit de „slujire” de la o putere care se ascunde la tot pasul și care nu se fălește. Slavei ascunse și strălucirii invizibile ale lui Isus îi răspund peste veacuri pompa enormă, trufia, parada ornamentului. Prin Isus, transcendentul intră în lume umil și se lasă târât pe Golgota umilirii supreme (răstignirea era cea mai teribilă călcare în picioare a demnității umane, totala ei abolire). Prin Biserică, în schimb, transcendentul se instalează în lume tăind și spânzurând. Nu poate fi imaginată o distanță mai mare între cel slujit și slujitor în detrimentul celui slujit.

Uriașa trufie a Marelui Inchizitor din scena dostoievskiană (Dumnezeu arestat!), care-i vorbește lui Cristos de sus, dând senzația că-l are pe Dumnezeu la cheremul său, urmând să-l elibereze sau să-l pună pe rug după bunul lui plac, traduce literar această distanță și spune totul despre ea.

De aici și încercările periodice de a se reveni la puritatea cristică inițială a credinței, la redobândirea ei printr-un dialog personal cu Isus.

Gabriel Liiceanu

Isus al meu

Humanitas 2020

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ – GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile(2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

[1] Pentru citatul complet vezi infra p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *